Timişoara, între paradigmă şi parabolă e o antologie realizată în cinstea Capitalei Culturale. Un album. Volumul e semnat de Eleonora Ringler-Pascu, Elena-Ligia Jebelean şi Daniela Şilindean.
Profesor de istorie a teatrului, specialist în culturile Europei Centrale, traducător, Eleonora Ringler-Pascu a condus reviste importante despre viaţa şi devenirea teatrului.
Elena-Ligia Jebelean e autoare a unui volum viu (era să zic: foarte important) despre Anişoara Odeanu, ca şi a unei serii de volume — microvolume — despre istoria oraşului, realizate împreună cu elevii ei. Cei de seamă.
Daniela Şilindean a publicat o monografie despre Matei Vişniec, reluată, îmbogăţită în mai multe ediţii. A scris despre marii regizori — despre spectacolele „la zi” în pagina ei din revista “Orizont”
Volumul este inaugurat de „Oraşul, ca paradighmă şi parabolă” de Traian Liviu Birăescu, critic literar, cronicar dramatic, romanier, profesor de literatură comparată la Universitatea de Vest. Ai săi, Birăieştii, fac parte dintre cei care, după 1920, au condus, organizat, românizat Timişoara. Sunt din familia lui Camil Petrescu, şi el timişorean, odinioară. Eseul se opreşte asupra felului în care copilul şi adolescentul Traian Liviu Birăescu a descoperit oraşul: „Timişoara rămâne ispita unor romane posibile”. Romane posibile — dar nu încă romane. Romane posibile: le-au scris — le-ar fi scris — Sorin Titel, Ion Arieşanu, Ion Marin Almăjan, Andreas Lilin, Mariana Şora, Paul Eugen Banciu, Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Alexandru Deal, Ion Dumitru Teodorescu, Alexandru Potcoavă? Sau Miloş Crnjanski, Coleta de Sabata, Majtenyi Erik, Hans Mokka, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Titus Suciu, Vasile Bogdan? Da, fiecare dintre aceştia a scris despre Timişoara — în fiecare carte a lor există romanul… posibil al Timişorii. Fiecare şi-a trăit sau îşi trăieşte romanul posibil. Amintirile…
De reţinut sunt amintirile lui Ioan Holender despre oraş. „Timişoara mea” se numeşte pagina sa. Despre tramvaiele, autobuzele, străzile pe care trecea ilustrul: „Şi catedrală mai catedrală decât a noastră nu a mai fost nicio catedrală din lume şi nicio stradă mai îngustă decât Alba Iulia, cu două tramvaie, n-a mai fost alta în lume. Poate doar Mercy utca, tot aici. Şi cum câta cantorul Katz, la sinagoga din Cetate, n-a mai cântat niciun cantor în lumea asta mare care e totuşi aşa de mică în comparaţie cu marea, frumoasa, trista şi vesela, plină de viaţă şi de cimitire, plină de prieteni, colegi, mari profesori, mari dascăli, artişti şi cântăreţi, aşa de mică, în comparaţie cu marea mea Timişoară”.
Scrie aşa după ce a fost 19 ami directorul Operei din Viena. După ce, din centru lumii, se întoarce acasă:
„Şi acum, în zilele noastre, mă plimb pe jos sau iarăşi cu biţiclul ca pe vremuri, nu sunt trist şi nu caut timpul pierdut. Mă bucur să văd ceea ce se vede şi ceea ce a fost. Chiar dacă la Mecanică nu mai funcţionează cantina, clădirea e tot acolo, iar o inscripţie le spune acelora care nu ştiu că acolo, în octombrie 1956, unii, printre care şi eu, au încercat să facă ceea ce după treizeci şi trei de ani alţii au reuşit. Treizeci şi trei de ani ori 365 de zile”.
Oraşul amintirilor, al celor care se întorc mereu acasă, Oraşul Poeţilor, care au scris o poezie cu numele oraşului: Nichita Stănescu, Şerban Foarţă, Eugen Dorcescu, Damian Ureche, Constantin Mărăscu, Adrian Bodnaru. Şi alţii, şi alţii.
Timişoara, între paradigmă şi parabolă vrea să definască o capitală culturală. Parabola poate fi a amitirilor. Paradigma o realizează imaginile oraşului — fotografiile care ilustrază trecerea oraşului, a noastră prin lume.
