Piața Operei din Timișoara, așa cum o cunosc toți localnicii după numele devenit legendă în timp, este o creație târzie a orașului. Cu întemeiată îndreptățire autoritățile au schimbat numele în Piața Victoriei, dar se pare că noul nume încă nu a intrat definitiv în mentalul comun. Sfertul de secol trecut de la Revoluția Română încă nu este suficient sedimentat pentru a da putere numelui. Edilii urbei au avut în vedere acest loc ce promitea imens, de mai mult timp în urmă. Dar restricțiile ce se perpetuau în timp din cauza caracterului militar al Cetății au fost o veșnică piedică pentru extinderea pe axa de dezvoltare nord-sud.

De la marginea de sud a cetății întărite până la intrarea formală în cartierele Iosefin și Elisabetin, materializată prin „poarta” de la actualul Palat al Apelor, nu era decât teren viran străbătut de canalul Bega.

Abia după apariția legilor ce permiteau deschiderea orașului și demilitarizarea fortăreței, au putut fi luate în serios planurile de a dura ceva aparte în acest teren viran. Palatul Teatrului orășenesc exista deja la finalul secolului XIX dar era blocat de zidurile de apărare ce erau chiar în fața sa. Luând ca reper central acest edificiu al teatrului se va forma destul de repede piața de azi, la început mai timid iar mai apoi, odată cu începutul secolului XX, crește frenezia construirii acolo unde toată lumea vedea noul centru al urbei.

Pornind de la Operă spre Catedrală, latura de pe partea dreaptă se numește „Corso” parcă în amintirea celebrelor străzi italiene numite în acest fel. La începutul secolului era principala promenadă a celor înstăriți, ce ieșeau la preumblare admirând magazinele de lux și terasele ce existau și atunci, ca și acum. Ca un mod de a vedea lucrurile mai fix și mult mai închistat în norme, partea opusă a pieței se numea „Surogat”. Adică un fel de fals corso ce nu se ridica la eleganța părții de peste drum. Stratificarea socială funcționa din plin chiar într-un oraș cu pretenții liberale. Doar aici, pe Surogat, se puteau plimba cei din clasele sociale mai sărace. Nu se admiteau abateri de la aceste cutume. Elevii liceelor sau soldații aveau acces aici doar în anumite zile și după norme stricte.

Ambele laturi sunt formate din ansambluri arhitecturale de importanță istorică. Dar acum vom vorbi doar de surogatul de pe stânga. Prima adevărată comoară urbană este Palatul Löffler construit între 1912-1913. Despărțit de acesta doar de o străduță îngustă și simbolică apare un nou monument impozant ce nu poate fi trecut cu vederea. Este Palatul Camerei de Comerț.

Este o clădire impozantă prin proporțiile sale. Nu foarte mult extinsă pe frontul stradal (poate nu are nici jumătatea vecinei sale), are o masivitate ca mai toate clădirile din piață. Are un subsol vast, parter înalt rezervat activităților comerciale și patru etaje vizibile de la exterior. Dar ceea ce impresionează cu adevărat este rezolvarea volumetrică a acoperișului extrem de înalt, ce ascunde o mansardă imensă. Faţada imobilului este decorată cu un impresionat fronton triunghiular amintind de stilul clasicist și de templele grecești, dar mult reinterpretate. Frontonul este flancat de două statui ce reprezintă industria metalurgică şi cea casnică. Din păcate sunt într-o stare de degradare evidentă. Bucăți destul de serioase au căzut de-a lungul timpului, stricând armonia decorațiunilor.

De fapt este o caracteristică a clădirilor somptuoase din centru acoperișul mult mai amplu decât ar fi impus necesitațile practice. Sunt o semnătură a primei parți a secolului al XX-lea în construcții, impusă oarecum de principiile arhitectului Szekely Laszlo, ce a desenat astfel de mansarde voluminoase. Cine a văzut și admirat atent palatele orașului nu ar trebui să întâmpine greutăți în a recunoaște autorul proiectului. Szekely fiind inconfundabil după această trăsătură.

Clădirea este una din cele mai noi din arealul pieței. Construcţia datează din perioada interbelică. A fost începută în 1928 și terminată în anul 1930. De la început a avut ca destinație sediu al Camerei de Comerț. La acea vreme era foarte modernă și spațioasă. Un lift deservea etajele superioare ale clădirii. De fapt întregul ansamblu era lucrat cu gust și eleganță. Sala de consiliu de la etaj păstreză până în ziua de azi lambriurile din lemn până în tavan și mobilierul original. Masa de ședințe foarte masivă a fost zidită în centrul sălii de unde nu a mai putut fi clintită nici după multe decenii.

Deși acestă instiție ce adună comercianții și industriașii locali este una din cele mai vechi, nu a avut un sediu propriu decât după 80 de ani de activitate. Camera de Comerţ din Timişoara, înfiinţată în anul 1850, pe baza unui decret imperial semnat de împăratul Franz Iozef, este printre cele mai vechi din imperiu. Propunerea a venit de la ministrul von Bruck, ce a înțeles nevoia de asociere a oamenilor de afaceri. A luat ființă înaintea multor instituții similare din alte orașe europene.

Până la finalizarea palatului, Camera de Comerţ a avut sediul în diverse clădiri din oraş printre cele mai cunoscute fiind Palatul Lloyd al Bursei de Cereale. Conducerea Camerei era asigurată de preşedinţi aleşi dintre cetăţenii de elită ai oraşului.

Dar soarta clădirii nu a fost atat de lină în timp. Activitatea a decurs fără mari probleme până la schimbarea de regim de după război. Regimul comunist a dat un decret prin care a desființat activitatea Camerelor de Comerț. Clădirea a fost naționalizată, ca majoritatea celor din centru. Erau considerate bunuri ale unei clase ce nu mai trebuia să existe.
Fără mari rețineri, noii stăpâni comuniști după anul 1949 își instalează aici sediul județean al PCR. Tot aici a funcționat până în anul 1989 și biblioteca aparatului totalitar. Era foarte bine dotată cu volume omagiale ale dictatorului. Pe care nu le citea nimeni de bunăvoie. Doar activiștii zeloși își mai băgau nasul în terfeloage în speranța unei avansări. Uneori se mai rătăcea câte un student cu tupeu ce înaintea examenelor căuta o sală liniștită să învețe.
Parterul a fost alocat comerțului socialist și așa a apărut, pe jumătatea stângă, un aprozar (magazin de legume-fructe) nu foarte elegant, ce nu prea avea nimic mai acătării, doar verdețuri cam scofâlcite. În cealaltă jumătate apare un magazin de jucării. La subsol se amenajează o sală de sport a unei întreprinderi. În spațiul destul de mic pentru a face sport s-au lansat campioni ai halterelor și ai culturismului. La etajele superioare au fost împărțite spațiile, rezultând apartamente de locuit pentru „clasa muncitoare”. Inutil de spus că nu apucau muncitorii să locuiască în centru.

După schimbarea de regim de după 1990 se reînființează sistemul economic de tip cameral. Camera de Comerț Industrie și Agricultură Timiș, după noul nume, treptat își recapătă sediul, după procese și multe hățișuri birocratice. În interior se fac renovări ample pentru a putea funcționa corespunzător. Sala de consiliu, numită acum CEDO (fosta bibliotecă), arată extraordinar prin curățarea și punerea în valoare a tavanului vitraliu ce și-a regăsit vechea strălucire. A scăpat cu bine după decenii fară nici o pagubă. Nu la fel de bună este situația de la subsol unde a fost înființat un centru de documentare, prin efortul instituției, ce nu mai poate fi folosit din cauza deselor inundații ce au distrus totul. Canalizarea din centru nu mai face față ploilor torențiale de vară.

La etajele superioare situația este în continuare încâlcită. O parte din apartamente au revenit proprietarului inițial cameral iar o altă parte sunt în proprietatea locatarilor foști chiriași.
Exteriorul clădirii ar merita un efort de reabilitare temeinică pentru ca trecătorii să se poată bucura și să poată admira un monument reprezentativ al orașului. Nu e suficient să arate bine doar interiorul.