Cine a urmărit serialul cu numele de „Timișoara ieri și azi” poate a reținut câte ceva despre unele monumente remarcabile ale urbei. Imediat după trecerea Banatului la vechiul Regat a început și la noi o amplă mișcare de aliniere a valorilor culturale la cele ale restului țării. Opiniile sunt încă împărțite și acum, după trecerea aproape a unui secol. Se spune că era firească o aliniere a valorilor urbanistice locale, până atunci tributare stilurilor central europene, ca Jugendstil sau baroc târziu, la cele răsăritene, ce dominau în partea sudică sau estică a României. Puriștii ce nu văd bine acest fenomen spun că ar fi fost stricată unitatea stilistică a zonei. Pe de altă parte, unicitatea urbană a Timișoarei constă și în armonioasa alăturare de elemente diverse. Folosite cu măsură, toate au farmecul lor.
Noile edificii de cult ortodoxe româneşti din perioada interbelică au făcut o cotitură în proiectare. Era o adevărată dispută între „modern şi tradiţie”, începută prin anii ’20 şi amplificată începând cu anii ’30 din secolul trecut. Mai mulți arhitecți și-au pus amprenta pe oraș după primul război mondial. Era primul val de creatori ce au încercat și altceva decât cunoscutul baroc la lăcașele de cult și secessionul de la clădirile civile, atât de la modă mai cu seama până la primul deceniu al secolului XX.
Doi din maeștri sunt pe cale de a fi uitați, cu toate că au activat aprope toată cariera în orașul nostru.
Profesorul Victor Vlad a fost unul din fondatorii Politehnicii timișorene. Cele mai cunoscute din lucrările sale sunt cele două biserici monumentale pomenite în episoadele trecute. Biserica din Iosefin și cea din Mehala.
Chiar și un vizitator grăbit ar observa asemănarea stilistică a lor cu stilul bizantin, pe care s-au grefat elemente neoromânești ce deja făceau școală în București și în general dincolo de Carpați.
A întemeiat Facultatea de Construcții din Timișoara, dar a proiectat multe biserici ortodoxe din Banat și Transilvania. Dar și multe alte clădiri civile.
Victor Vlad s-a născut la Lugoj în 1889. Prin bunăvoința unor familii lugojene ce făceau mecenat cultural, ca Brediceanu sau Dobrin, ajunge la Școala superioară de arhitectură de la Budapesta, unde studiază câțiva ani. Muncește ca desenator tehnic. Era o meserie extrem de importantă pe vremea când nu se făceau proiectele asistate pe calculator, ca acum. Cu o bursa obținută de la Fundația Gojdu poate să-și continue studiile la Politehnica budapestană absolvind în 1917 cu dublă specializare, de inginer și de arhitect.
În 1920 este chemat la Timișoara unde pune umărul la constituirea primei școli politehnice din Banat. Iar de aici se va pensiona peste patru decenii. La Politehnică întocmește caietul de sarcini pe baza căruia Duiliu Marcu va proiecta corpul principal al clădirii Politehnicii (azi Facultatea de Mecanică) de pe bulevardul Mihai Viteazu, al căminului 1MV și a cantinei 1MV, iar el însuși se ocupă de construcția lor, ca diriginte de șantier.
Din cele peste două sute de proiecte majore ar fi de menționat contribuția la Palatul Administrativ (Prefectura) Timişoara unde se pot observa elementele de stil românesc îmbinate cu elemente clasiciste. A mai proiectat Catedrala ortodoxă Înălțarea Domnului din Târgu Mureș, Biserica ortodoxă din Mehala, Biserica ortodoxă din Iosefin, concepute în stil neobizantin și diferite biserici, ca cele de la Jimbolia, Anina, Brașov, Herendești, Ghiroda sau Aradul Nou.
Un alt maestru al planșetei, căzut în uitare în ultima vreme, contemporan al lui Victor Vlad, a fost cel ce a ocupat mulți ani funcția de architect șef al Timișoarei, Silvestru Rafiroiu. A adus multe inovații în proiectare în activitatea sa ce a acoperit zona Arad și Timișoara. A abordat diverse genuri de lucrări: sistematizări, bănci, biserici, cinematografe, ștranduri sau locuințe particulare.
Silvestru Rafiroiu s-a născut pe 28 noiembrie 1903, în Araci, (azi în Covasna). Ca și Vlad, a fost elevul liceului ortodox din Brașov, actual „Andrei Șaguna”. Iar absolvirea l-a prins la Liceul „C.D. Loga”, din Timișoara, în 1922. Rafiroiu a urmat apoi studiile la Școala Superioară de Arhitectură din București, încheiate în anul 1929.
Devenit arhitect cu drept de liberă practică, și-a desfășurat activitatea profesională la Domeniile Mocsonyi, la Primăria Arad, fiind membru în comitetul edilitar al municipiului Arad (1929-1932), ca liber profesionist între 1932-1939, apoi arhitect la Primăria Timișoara, în perioada 1936-1948, între anii 1950-1953 arhitect proiectant la I.P.I.V. Timișoara, șef șantier la Sovromconstrucția între 1950-1952, iar din 1953 – referent arhitect la D.R.D.T. A plecat la cele veșnice destul de devreme, pe 10 noiembrie 1961.
A fost cel ce a proiectat varianta necâștigătoare a catedralei timișorene, ce a fost considerată prea mare ca suprafață dar nu suficient de impozantă ca înălțime. Locuinţele desenate de Rafiroiu sunt într-un stil avangardist pentru acea perioadă, compoziţii de volume geometrice clare, cât mai simple, fără a utiliza niciun fel de decoraţiuni, în timp ce pentru lăcaşele de cult şi monumentele publice şi funerare a abordat sobrietatea, interpretând într-o manieră proprie stilul românesc. Utilizarea decoraţiilor a fost minimă, arhitectura remarcându-se prin compoziţia volumetrică şi raportul plin-gol.
Dacă Victor Vlad are un bust în curte bisericii din Iosefin despre Rafiroiu nu se mai păstreză aproape nimic.