Timişoara ieri şi azi: Catedrala Mitropolitană – de ce a fost abandonat primul proiect, autohton, şi cum s-a ajuns la stilul… moldovenesc

Pe pământurile Banatului, de-a lungul timpului au trecut (unii au şi rămas) diverse etnii, ce fiecare se cred mai îndreptățite să se declare autohtone. Că au fost multe seminții, tot așa au fost și mai multe credințe religioase îmbrățișate de oameni. De fapt, chiar pe aici a trecut și falia ce a împărțit la anul 1054 marea masă a creștinilor în două mari grupuri. Unii erau mai atrași de apusul roman iar alții de răsăritul ce va deveni bizantin.

Credincioșii răsăriteni au avut o viață spirituală fie mai bună fie mai grea, după cum se schimbau stăpânitorii locurilor. După trecerea provinciei sub adminstrarea otomană, viața a devenit mai grea dar nu s-a ajuns la excese de desființarea totală a vieții creștine de pe aici. Au continuat să fie tolerate bisericile creștine, în special în localitățile mai mici ce nu erau cetăți.  Ortodocșii bănățeni erau în special cei români și cei sârbi și aveau o conducere comună. În acea epocă a vilayetului de Timișoara încă nu se punea mare importanță pe apartenența națională, ci doar pe cea de credință. Credincioșii români ascultau de ierarhii sârbi.

După înfrângerea otomanilor și revenirea acestei zone la valorile central europene autoritățile imperiale de la Viena au sprijinit, în special prin fonduri dar și prin colonizări, caracterul catolic al Banatului. Credincioșii ortodocși au continuat să aparțină de episcopiile conduse de ierarhii sârbi.

Nu se poate vorbi de orașul de pe Bega fără a lega automat numele orașului de înfățișarea Catedralei Mitropolitane. Este una din cele mai cunoscute peceți de imagine ce a marcat urbea. Se poate vedea de la mare distanță. Chiar de la mulți kilometri din afara localității. Este inconfundabilă chiar în întregul spațiu românesc. Iar în străinătate nu mai există asemenea rezolvări de volumetrie urbană la această scară. Pare pe acel loc, de la unul din capetele pieței, de când lumea. Se poate crede că străjuiește de veacuri cetatea. De fapt este unul dintre cele mai noi monumente ale orașului. Vederile ce sunt mai vechi de anul 1936 arată doar un imens teren viran împădurit (nici măcar parc nu se putea numi) ce era străbătut de o cale ferată ce se intersecta cu linia de tramvai ce mergea către cartierul Iosefin.

Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, în ultimele zile din iulie, Banatul trece în administrația regatului României. Era rezultatul direct al Marii Unirii de la 1918 dar și al lungilor și încă nu în totalitate cunoscute publicului larg negocieri ce au dus la semnarea Păcii de la Paris. Noua administrație românească  ia o serie de măsuri pentru încurajarea credinței ortodoxe în regiune. Aici în Banat nu exista o majoritate clară pentru nici una din etnii. Se voia o întărire a caracterului național și unitar al statului. Astfel se reînființează vechea parohie din Cetate în 1926, iar mai apoi Episcopia de Timișoara în anul 1939, ridicată la rangul de arhiepiscopie. Pentru râvna și munca depusă de tot clerul ce a slujit în regiune, în anul 1947 se creează Mitropolia Banatului. Până la anul 1939 Banatul, din punct de vedere bisericesc, a aparținut de Episcopia Aradului.

O vreme, între 1939 și 1946, rolul de catedrală a fost atribuit lăcașului din Piața Mocioni (Sinaia sau Kuttl). Aici slujeau episcopii locului până după al doilea război mondial. În memoria celor mai în vârstă încă biserica a rămas cu numele de   „Catedrala ortodoxă veche”.

În contextul acesta a apărut nevoia stringentă de a construi o biserică ce să aparțină comunității ortodoxe din centru. Până atunci, credincioșii din parohia Cetate frecventau mai ales biserica Sfântul Ilie din cartierul Fabric și cea sârbă din Piața Unirii.

În 8 octombrie 1929, omul politic și binefăcător al culturii bănățene, avocatul Emanuil Ungurianu și-a lăsat averea prin testament pentru întărirea instituțiilor publice locale. Un sfert pentru construirea bisericii ortodoxe din Iosefin, alt sfert pentru construirea bisericii ortodoxe din Cetate ce va deveni actuala Catedrală. Iar cea mai mare parte a mers către Casa de Educație Națională. A fost printre primii contributori majori la fondul ce se va crea. Și Emanuil Ungureanu nu a fost deloc un om sărac.

Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a biserici și lansează un apel către publicul românesc pentru donații. În 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului. Fondul de zidire era deja consistent, deși suma totală necesară era imensă pentru acea vreme. Terenul necesar, situat la încrucișarea celor mai importante artere ale orașului a foste donat de Primărie.

La concursul deschis pentru cea mai potrivită lucrare au participat mai multe case de proiectare. Chiar aici se poate vedea una din machetele ce a ajuns în finală dar nu a câștigat. Arhitectul Silvestru Rafiroiu, ce a activat în special în Arad și Timișoara, a prezentat o lucrare deosebită. Avea o la fel de amplă deschidere și maiestuozitate dar nu se ridica la o înalțime atat de elevată fiind mai degrabă tributară modelului bizantin-roman de început de prim mileniu, de tip basilica, asemănătoare cu Hagia Sophia de la Constantinopol.

În final a fost preferat Ioan Traianescu, ce a adoptat un stil ce voia să devină național. Îmbina elemente bizantine târzii și moldovenești într-un tot unitar ce va deveni neoromânesc. Este adeptul înalțimilor mai mari al turlelor mult mai elongate și rezolvări de fațadă cu elemente policrome sau foarte des apelează la carămidă aparentă bicoloră. Astfel proiectul bisericii era încredințat încă din 1934 atelierelor de arhitectură Ion Traianescu (Ion/Ioan Trajanescu). Cerințele prevedeau un edificiu cu o capacitate de 5.000 de persoane.

Cum zona aleasă a fost în trecut unul din locurile mlăștinoase sau chiar cursul unui braţ al Timișelului (Begeheiului), nu se putea porni la o astfel de lucrare fără o temeinică pregătire. Au fost turnați peste o mie de stâlpi de beton ce coboară la douăzeci de metri sub baza de beton armat a clădirii. Această bază va ține loc de fundație clasică peste care se va înălța monumentul. Deci de la bun început a fost aleasă o soluție novatoare aplicată până atunci în puține locuri din țară. Și nici într-un caz la o asemenea scară.

Șantierul propriu-zis a început pe 16 martie 1936. La data de 20 decembrie același an a avut loc o slujbă solemnă în cadrul căreia s-a așezat piatra fundamentală a viitoarei Catedrale în fundație. Lucrările de construcție s-au terminat destul de repede, în anul 1941, odată cu începerea războiului. Clopotele și crucile bisericii au fost sfințite în vara lui 1938, pe 23 august. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8.000 kg și au fost turnate din bronz. Metalele necesare preparării aliajului proveneau de la exploatările miniere din insulele Sumatra și Borneo, pe atunci colonii olandeze. Acestea au fost acordate și armonizate de către compozitorul Sabin Drăgoi.

Catedrala timișoareană  este cea mai mare clădire cu caracter religios din Timișoara, cu două hramuri ce se țin în zile diferite. În primul rând este hramul „Sfinților Trei Ierarhi” iar mai apoi hramul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș”. Sfinții Ioan Gură de Aur, Grigore Teologul și Vasile cel Mare se prăznuiesc pe 30 ianuarie iar patronal spiritual al bănățenilor, Iosif cel Nou este sărbătorit pe 15 septembrie.

Catedrala este atât de cunoscută și vizibilă tocmai datorită celor nouă turnuri adevărate și patru mini-turle. Dintre acestea, turnul principal are 83,7 metri înălțime. Edificiul se întinde pe o lungime de 63 m și o lățime de doar 32 m. Aceste proporții îi dau acea zveltețe binecunoscută. Este în prezent cea mai înaltă biserică din România (90,5 m) și cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara spațiului rusesc. Catedrala din Timișoara este pe locul al optulea în lume în lista ce cuprinde și Rusia.

După încheierea razboiului, se putea din nou spera că biserica va fi în sfârșit inaugurată oficial. Catedrala a fost inaugurată în data de 6 octombrie 1946 în prezența Regelui Mihai, unul din ctitorii lăcașului, a primului-ministru, dr. Petru Groza, ce conducea guvernul pro-sovietic ce a luat conducerea după 6 martie 1945. La solemnitate au mai participat și episcopii catolici Augustin Pacha și Ioan Bălan, reprezentând bisericile romano-catolice și greco-catolice (iniţial uitați de pe lista invitaților).

Slujba a fost cu adevărat impresionantă. Au luat parte înalţi arhierei ai timpului, în frunte cu patriarhul Nicodim, înconjuraţi de peste 400 de preoţi, de înalţi demnitari din fruntea statului, de oficialităţi locale şi de o mulţime de credincioşi ortodocşi sau de alte confesiuni din întreg Banatul.

Dar nu chiar totul a fost organizat ca la carte. Spiritul românesc de a lua unele lucruri cam ușor și în fugă a dus și la sincope. Preotul Nicolae Brânzeu, parintele academicianului Pius Brânzeu, renumitul chirurg, spune în cartea sa „Jurnalul unui preot bătrân”: „7 Octombrie (…1946). Ieri am fost cu episcopul la Timişoara, la sfinţirea catedralei ortodoxe de acolo. Am mers pentru că a venit şi Regele şi ca să-l mai văd pe Pius… fiindcă aranjatorii au invitat la banchet pe rabin, pe preotul calvin, dar nu au invitat pe episcopii catolici (al nostru şi Pacha). La solemnitate a fost multă îmbulzeală şi destulă dezordine”.

De la bun început au fost și păreri contra, nu doar pozitive despre necesitatea sau nu a unei grandioase catedrale în urbe. Presa vremii a pus pe seama luptelor politice vocile ce se împotriveau proiectului. Nimic nu e nou sub soare. Și acum, ca și atunci, diverse forțe locale se cam ciocneau în păreri. Iată ce spunea presa vremii despre construirea edificiului: „Cu cât se apropie de sfârșit, cu atât mai clară și măreață în splendoarea sa arhitectonică, ne apare catedrala din centrul orașului Timișoara. Unii la început au criticat-o fără să aștepte să vadă măcar profilurile; alții i-au tăgăduit oportunitatea, socotind că nu este necesară astăzi când orașul are nevoi mai imperioase. Unii au fost de bunăcredință în critica lor, alții – de cea mai inadmisibilă reacredință. Aceștia, orbiți de patimi politice – mai puternice decât sublimul sentiment religios, din care a izvorât această construcție – în articole de gazetă au încercat să demonstreze inutilitatea construcției, dând astfel prilej presei neromânești aservită unor interese cari n-au nimic comun cu integritatea noastră națională să reproducă articolele „eminentului confrate” atât de binevoitor lor. Între timp, construcția se înalță în ciuda criticelor anticipate și a atmosferei neprielnice create în mod artificial, mereu pe același plan de lucru, sublime imagini de artă bisericească. Nu va trece multă vreme și se va vedea că inițiatorii, constructorii, cât și ctitorii oficiali și municipali din râvna cărora se ridică sfântul lăcaș au avut desăvârșită dreptate și omenie. Toată lumea începe să se convingă, chiar și cei mai sceptici între cetățenii acestui oraș, că măreața catedrală se va termina la timp, că ea costa mult mai puțin decât ar fi costat în altă parte, că este o necesitate românească, nu politică, ci națională și spirituală. Ideea unei catedrale monumentale ca prim pas spre o episcopie sau chiar o mitropolie a Banatului, propagată cu râvnă de un mănunchiu de intelectuali, cari, mai presus de credințele lor politice, au simțit nevoia exprimării credinței în Dumnezeu, întocmai ca și sămânța aruncată pe ogorul bun, a dat roadele așteptate”.