Centrul Timișoarei este dominat de o clădire monumentală ce nu se poate să scape celor ce trec pe lângă ea. Locuitorii orașului știu cu toții că acolo se afla muzeul. Dar câți știu câte ceva din tainele acestei loc încarcat de istorie? Este cea mai veche clădire din oraș. Desigur nu în forma actuală. Dar pe aceleași locuri și uneori cu aceleași cărămizi și pietre a fost zidită și rezidită de multe ori, ca în legendele cavalerești. Este de fapt însăși istoria orașului în formă materială. Poate că cei mai mulți au călcat pe acolo odată cu clasa, aduși de învățătoarea lor, cu ani sau zeci de ani în urmă. Unii revin doar din postura de bunici, să-ți aducă nepoții în vizită. Din păcate de peste zece ani nici asta nu mai este posibil. Un amplu proces de renovare este în curs. Lucrările merg, dar parca prea încet chiar și la proporțiile istorice ale vechiului castel. Meșterii de acum șapte sute de au durat edificiul tot cam în așa o perioadă.
Timișoara medievală a fost construită și s-a dezvoltat pe un loc mlaștinos plin de meandrele neregularizate ale Timișelului sau a Begheiului din acea epocă. Între brațele de apă, cu toate condițiile grele de viață, au înflorit diverse comunități ce au ales acest loc. Dacă nu oferea prea multe așezarea pentru un trai ușor și sănătos, nici nu era prea ușor de atins de dușmani. Dintotdeauna aici a fost un loc plin de încărcătură militară. Bălțile erau destul de ușor de apărat. Diversele pâlcuri de insulițe au fost unite de poteci și podețe ce au dus în timp la ceea ce astăzi se numește Timișoara. Cu aproximație, nucleul inițial al așezării se afla cam pe actuala amplasare a piețelor Libertății și Unirii. La sud de oraș, pe alt loc mai ridicat, a fost edificat castelul de apărare al cetății.
Castelul cel mai vechi
Începuturile castelului se leagă mai cu certitudine de primii ani secolului XIV. Se știe din documente istorice că regele Carol Robert de Anjou, primul rege din dinastia angevină ce a ocupat tronul Ungariei a făcut o vizită pe aceste meleaguri în anul 1307. I-au plăcut locurile și când a fost nevoit să-și caute altă reședință din cauza tulburărilor din țară, de voie sau de nevoie, s-a stabilit pe aceste insule și mlaștini.
Așa a devenit Timișoara, pentru o scurtă perioadă, capitală a regatului medieval maghiar. A condus efectiv regatul de aici cam între anii 1315 și 1323. S-a simțit nevoia ridicarii unui castel care să facă față necesităților unui cap încoronat. Construcția a fost realizată probabil de constructori italieni și terminată cel mai probabil în 1315 pentru că, în 1316, regele era deja stabilit în noul său castel. Acesta a condus treburile regatului din noua capitală pentru aproape 8 ani.
Astfel că cel ce în istoria românilor este cunoscut doar pentru bătalia pierdută la Posada în fața legendarului Negru Vodă, în istoria bănățenilor este întemeietorul orașului cetate și al castelului regal de apărare. După recucerirea Vișegradului, regele pleacă din balta timișeană înapoi pe malurile înalte ale Dunării.
Dintre conducătorii locului s-a remarcat și Filippo Buondelmonti degli Scolari, cunoscut ca Pippo Spano. A folosit cetatea Timișoarei ca loc greu de cucerit dar și ca centru administrativ al zonei ce va deveni ulterior Banatul și Severinul. Ajuns comite de Timiş în anul 1404 și ulterior ban de Severin, s-a remarcat în bătăliile împotriva turcilor, dar și ca diplomat, implicat în intrigile de la curtea Bizanțului. Meritele deosebite îl aduc până la poziția de guvernator al Ungariei. Italienii, ungurii, sârbii, chiar şi turcii îl pomenesc cu mare respect. Chiar și la Alba Iulia, unde se odihnește în catedrală, se știe cine a fost. Timișorenii habar nu au de fostul lor om de arme.
A doua etapă a castelului
Între 1441 şi 1456, comite de Timişoara a fost Ioannes Corvinus cunoscut și ca Ioan de Hunedoara. Acesta şi-a stabilit aici reşedinţa şi a dispus edificarea unui nou castel, pe ruinele vechiului palat-castel regal, grav avariat de un cutremur. O contribuţie la construcția lui a fost adusă de arhitectul italian Paolo Santini de Duccio, aflat în acea perioadă în serviciul comitelui.
Atât castelul cât şi fortificaţiile oraşului au fost dotate cu turnuri în plan semicircular, adaptate artileriei. Era nevoie de o aducere la zi a nevoilor de apărare, deoarece între timp s-au dezvoltat mult armele de foc. A servit drept reşedinţă nobiliară pentru toţi regii maghiari care până în 1552 au poposit la Timişoara. De aici, tradiția locală a păstrat numele de castelul Huniade dat clădirii. Legendele spun că și Matia Corvin ar fi petrecut în copilărie câțiva ani în acest castel. Greu de spus cât e adevar și cât mit.
Primele cercetări mai temeinice au fost efectuate pe la începutul secolului XX. Atunci, cu ocazia consolidării fundațiilor castelului, au ieșit la iveală multe date puțin cunoscute. Au fost descoperite ziduri foarte vechi care provin probabil din perioada de început a clădirii. O altă tranșă de săpături au avut loc în 1980. Dar acestea au avut mai mult un caracter de sondare a locului de sub cetate. O următoare etapă de studiu a demarat odată cu începerea lucrărilor de consolidare începută în 2006 și care durează și acum. De fapt în anul 2007 au început și arheologii să iscodească pe sub clădire.
Clădirea ce se vede acum este construită peste o parte din fundațiile și ruinele castelului medieval. Forma de acum a fost edificată cam pe la începutul secolului XVIII-lea, după înfrângera otomanilor. Austriecii au avut nevoie de o cazarmă puternică pentru necesități militare. Tot ce e din perioada preotomană se află sub nivelul solului și în curtea interioară sau chiar sub o parte a clădirii moderne.
Nucleul vechi a fost un turn locuit de tip donjon. Acesta a ieșit la iveală în anul 2009 în curtea cazărmii. Era o clădire cu fundație și ziduri din cărămidă arsa. Se pare că nu avea o suprafață mai mare de 120 de metri pătrați. Ca stil și utilitate se asemăna mult cu turnul (Cula) din localitatea Ciacova. S-a apelat la căramidă, ca peste tot în zona de pustă, din lipsa pietrei de munte. În jurul turnului, într-o etapă ulterioară, a apărut și un zid de fortificație și alte câteva clădiri. Urmele arata că ar fi fost un așa zis palat al castelului. O clădire cu amprenta la sol dreptunghiulară, cu rol de locuire, nu doar militar.
Și urmele a două turnuri de pe două din laturi au apărut în urma cercetărilor arheologice. Unul din ele, cam în zona care adăpostește „sala de marmură”, iar celalalt în partea unde și acum se afla un turn. Se estimează de specialiști că poate ar fi fost și un turn al porții, încă nedescoperit.
„Cel ce cucereşte Buda stăpâneşte un oraş, cel ce va cuceri Timişoara va stăpâni o ţară”
Se spune că aşa ar fi spus un pașă otoman din Timişoara anului 1663. După jumătatea secolului XVI Timișoara trece în administrarea otomană. Asediile din 1551 slăbesc mult zidurile castelului Huniade, ca și ale întregii cetăți. Cu multe distrugeri, Timișoara mai rezista încă un an. Dar după campania militară din 1552, urmată de încă un asediu, este cucerita definitiv.
Administrația otomană este puternic marcată de slăbiciuni financiare și nu prea este preocupată de a renova castelul într-o primă fază. Dar după câțiva ani începe o dezvoltare destul de accentuată a orașului devenit capitala vilayetului de Temișvar. Orașul se transformă, se încep unele lucrări de canalizare, apare împărțirea pe cartiere a cetătii. Se construiesc și moschei în toate mahalalele. E drept ca unele erau foste biserici creștine transformate.
Despre clădirea castelului nu se știu multe. Se pare că nu s-a bucurat de aceeași atenție ca restul cetății. Din motive neelucidate pe deplin, poate lipsa fondurilor sau a meșterilor pricepuți, distrugerile războiului au fost reparate doar sumar.
O a patra etapă a castelului Huniade este cea de după războiul austriaco-otoman încheiat cu pacea din 1718. A câta oară clădirea este distrusă până aproape de stadiul de ruină.
Reconstrucția din perioada austriacă a început în 1720. Se ridică pe fundațiile vechi o clădire soldațească de tip baroc, destul de simplă. Cu evidente funcții strict militare, nu a dispus de prea multe decorațiuni sculptate în piatră. Doar o cazarmă cu propriul ei bastion de apărare.
Dar soarta bătrânului castel nu a rămas liniștită nici în secolul XIX. În timpul Revoluției maghiare din 1848-1849, asediul de câteva luni a spulberat, iarăși, aproape total zidurile. Tunurile moderne nu au iertat pereții dimensionați pentru nevoile altui secol.
O nouă reconstrucție a început după înfrângerea revoluționarilor de către armatele aliate ruso-austriece. Clădirea a fost finalizată în 1856 în forma actuală. În mare s-a păstrat aceeași forma rectangulară, cu o curte interioară, ziduri groase, cu un prim etaj supraînălțat si etajul superior mai scund. Aceeași sală a cavalerilor, ce apare şi la castelul Hunedoara. Un stil romantic eclectic cu cărămidă aparentă pe fațada principală atrage atenția. Meterezele simbolizate la ultimul etaj aduc aminte de vremurile de mult apuse și de luptele ce au avut loc aici.
Scopul inițal militar al clădirii a rămas până după al doilea război mondial. Ultima dată a slujit ca sediu unei unități de artilerie grea. Veteranii tunarii, azi venerabili octogenari și nonagenari, încă se adună în fiecare primăvara să-și omagieze colegii căzuți pe front. La placa de marmură din hol încă se mai depun coroane de flori.
După o soartă plină de distrugeri și reconstrucții repetate ca un gigantic Phoenix de cărămidă, muzeul și-a găsit adevărata vocație. Din 1948 este sediul Muzeului Banatului. Devenit recent instituție cu rang național. Aici și-au desfășurat activitatea secțiile de istorie, arheologie, științele naturii, etnografie și artă. După anul 2006, Muzeul de Artă și Muzeul Satului au pornit pe un alt drum, devenind muzee independente.
Amplele lucrări de consolidare ce durează de peste zece ani par că se vor încheia măcar la fațada principală în această toamnă. Iar în rest, optimistul manager al instituției, Claudiu Ilaș, crede că, dacă ar fi fonduri europene serioase și o firmă puternică, dar nu nepărat românescă, poate că în trei ani s-ar putea aduce castelul la forma ce o merită.
Atâtea orașe mai mari sau mai mici din toată Europa au câte o construcție mult mai modestă decât ceea ce avem noi. Dar le întrețin ca pe bijuterii și țes o rețea de legende menite să le transforme în adevărate atracții turistice. Din împletirea de interese culturale și economice în jurul unui edificiu monument nu poate ieși decât un fapt benefic comunității. Dacă vin turiștii vin si fondurile.
Castelul Huniade are o importanță majoră în istoria continentului. Dar nu prea este exploatată. Cruciada împotriva turcilor terminată cu victoria de Belgrad a pornit de aici. Conducătorii Revoluției maghiare din 1848 au înțeles că dacă pierd bătălia Timișoarei vor pierde totul. Și așa s-a și întâmplat. Acest Monument local trebuie să-și continue istoria glorioasă. Dacă a apus vremea când soarta Balcanilor se hotăra aici, măcar soarta bănățenilor să se lege de castelul-muzeu al Huniazilor.
Articol realizat cu ajutorul Asociaţiei Culturale Salvaţi Patrimoniul Timişoarei.