În chiar centrul orașului, pe o străduță destul de puțin circulată și deci puțin cunoscută, se află un monument de arhitectură ecleziastică de o rară frumusețe. Pe dinafară nu se poate bănui ce se află în înterior. Biserica este înghesuită de alte două clădiri, frontonul este aliniat la linia vecinătăților. De la nici unul din colțuri nu se poate vedea mare lucru. Doar cine se abate din drumul grăbit și intră să facă câțiva pași pe strada Bolyai János (fosta Pietrosu) și ridică privirea va observa o clădire sobră, în culori terne și neutre din cauza trecerii timpului.
Dacă ești pe partea cu cazarma ofițerilor se vede și turnul. Dacă te afli prea aproape de clădire turnul nu se vede fiind mai retras de la nivelul străzii. Dar despre povestea turnului vorbim mai încolo. Fiindcă și turnul are povestea lui.
Este cunoscută de credincioși ca Biserica Sfânta Ecaterina (din Alexandria) și are rolul de lăcaș parohial de cult al cetățenilor romano-catolici din Cetate. Este purtatoarea uneia din cele mai vechi tradiții de pe cuprinsul orașului. Povestea merge mult în urmă, pe vremea când Timișoara noastră de acum a fost pentru câțiva ani capitală a regatului maghiar. La începutul secolului al XIV-lea, se afla o biserică medievală catolică cam în zona în care acum se află Poșta Mare sau poate în parcul din spatele poștei. Regele Carol Robert de Anjou și-a părăsit capitala de la Buda din cauza instabilității politice și militare. A considerat că în cetatea Timișoarei ar fi mai în siguranță și a stabilit curtea în Palatul Huniade de acum.
Regina Maria Ecaterina (Maria de Bytom) era urmașă a ducelui Cazimir de Bytom din vechea familie poloneză a Casei de Piast, ce domnea în Silezia. Pentru a întări legăturile de alianțe între Polonia și Ungaria, ce voiau un ascendent asupra regatului Boemiei, se spune că, în 1306, Maria a fost încoronată regina Ungariei de către Benedict al II-lea, Episcopul de Veszprém din Székesfehérvár (Alba Regia-Fehérvár).
De acestă regină se leagă legenda bisericii de azi. Cel mai probabil în anul 1317 (sau poate cu un an mai devreme), odată ajunsă la Timișoara ori pe drum către oraș, regina moare. Cum nu se știu prea multe din acea perioadă, se pot doar face supoziții. După unele surse regina este adusă și înmormântată în cripta bisericii medievale. Alte izvoare susțin că doar a decedat aici și a fost ulterior înmormântată la Alba Regia, unde se află necropola regilor maghiari.
Cert este că, de atunci, biserica poartă hramul Sfintei Ecaterina de Alexandria, în amintirea nefericitei regine de origine sileziană moartă de tânără în cetatea noastră. Mai este știută și drept Katharinenkirche sau Innerstädter Pfarrkirche adică „Biserica parohială din Cetate”).
Sfânta Ecaterina din Alexandria este, conform tradiției, o sfântă creștină care a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea în timpul împăratului roman Maxentius. Potrivit hagiografiei ei, ea a fost o prințesă și o studentă remarcabilă, care a devenit creștină de tânără și a convertit o mulțime de concitadini la creștinism. A fost martirizată pentru convingerile ei în jurul vârstei de 18 ani. Un mileniu mai târziu, chiar Ioana d’Arc a mărturisit ca fiind unul dintre sfinții care au sfătuit-o. Este o sfântă venerată deopotrivă de ambele biserici, atât Catolică cât și Ortodoxă.
Biserica era folosită de călugării franciscani fără necazuri deosebite până la epoca otomană. După ocuparea cetății de trupele semilunei, ca urmare a asediului de la 1552, clădirea a fost transformată în moschee, pentru nevoile de cult ale credincioșilor islamici. De fapt era o practică obișnuită în epocă. Acolo unde găseau temple ale altor culte, turcii nu făceau mari mofturi și le reconverteau în geamii și moschei. După un secol și jumătate în care aici au răsunat chemările la rugăciune ale muezinilor, din nou apare o schimbare.
După trecerea Banatului la admistrația Habsburgică și alungarea otomanilor din provincie, clădirea fostei bisericii devenite moschee este folosită ca magazie de diverse materiale precum sarea sau alte alimente. Fiind destul de departe de zidurile cam distruse și în afara fortificațiilor vechi, a venit un ordin, că cel mai potrivit acolo ar trebui să se depoziteze explozibilele. Pentru a evita un accident ce ar fi distrus și mai mult cetatea, un scurt timp aici va fi pulberăria garnizoanei.
Încet, se revine la viața normală și în 1722 se întorc călugării franciscani (Patres Ordinis Minores Reformatorum S. P. Francisci Provinciae Hungariae S.S. Salvatoris). Scot lăzile de praf de pușcă și refac biserica. Alături, într-o altă clădire, se amenajează câteva chilii pentru traiul monahilor.
Iarăși și iarăși liniștea bisericii franciscane este tulburată. Amplele lucrări de fortificare a Cetăţii trasează linia zidurilor chiar peste terenul lăcașului. Biserica este părăsită conform unui ritual anume. Clădirea se va demola în anul 1757. Pe locul bisericii demolate a fost ridicat în 1763 un monument în amintirea celor înhumați pe acele locuri. Inscripția este încă cunoscută: Defunctis, quorum hic Cineres ac ossa recondo, Aeternam requiem ore et corde precare viato.
Obeliscul a stat pe amplasamentul din dreptul liceului pedagogic de acum încă o sută de ani. Anul revoluționar 1848, ce a zguduit toată Europa și vechile rânduieli, aduce grave avarii chiar și monumentului funerar. În anul 1851 a fost renovat, prin grija unei inițiative pioase. În anul 1933 au loc lucrări ample de lărgire a bulevardului CD Loga. Monumentul este mutat mai departe, către parc. Nu stă mult nici aici. Puterea socialistă era deranjată de un semn ce aducea aminte de credință și de cei decedați. Pe la începutul deceniului șapte al secolului XX, obeliscul, destul de degradat, a fost mutat în cimitirul din Calea Lipovei, unde se poate fi văzut și azi. Poate aici va rămâne definitiv, încheindu-și pribegia.
A fost căutat un loc potrivit în orașul din interior. Actuala biserică a fost construită între 1753-1755, pe locul unei foste mori ce folosea forța motrice a boilor înhămați la roată. Este de mirare acest lucru deoarece chiar prin apropiere curgea un braț al râului. Dar poate debitul nu era destul de regulat și puternicele vite erau mai potrivite la acestă muncă. Autoritățile militare nu mai doreau ca în centrul orașului să mai existe astfel de meșteșuguri și au dezafectat moara.
Se spune, cu întemeiată cunoștiință, că actuala sacristie din spatele bisericii este chiar o parte din vechea moară. Aici a fost un depozit pentru cereale. Prima variantă de biserică nu se știe de cine a fost proiectată dar probabil a fost un colectiv de ingineri militari ce lucrau și la proiectarea și construcția clădirilor armatei. Biserica de la acea vreme a fost pe același amplasament ca şi cea actuală, dar puțin mai mică. Dimensiunile erau cam cu câte un metru pe fiecare latură mai reduse. În subsolul bisericii era și o criptă folosită pentru înhumarea călugarilor ce părăseau lumea.
Clădirea, ca mai toate din zonă, din cauza terenului mlaștinos, a fost construită pe piloni de stejar. Dar din cauza drenajelor și a lucrărilor de fortificație, apa freatică a tot coborât mai jos. Stâlpii în contact cu aerul s-au degradat accentuat fragilizând întregul ansamblu. Așa se face că pe la sfârşitul secolului XIX doar inerția mare a zidurilor mai țineau totul în piciare. Necazul a lovit din nou biserica la cutremurul din 1896, când au loc distrugeri iremediabile. Turnul a căzut înspre interior, bucăți mari ajungând chiar până în cripta din pivniță. Municipalitatea, ca proprietară, a considerat că renovarea lăcașului ar fi prea costisitoare și s-a luat hotărârea înțeleaptă de a dezafecta totul și de a edifica o nouă biserică.
A fost găsit profesorul de arhitectură vienez Camillo Sitte, dispus să se ocupe de acest proiect. Fiind o personalitate complexă de artist, ce avea viziuni largi de arhitectură și de istoric de artă, a aplicat și la Timișoara cam tot ce se știa până la acea vreme. Sitte a lucrat în multe părți ale continentului, având și preocupari de amenajare a complexelor urbane, nu doar de a desena case separate. Se crede că ar fi prima biserică din regiune construită pe fundație de beton la o adâncime de patru metri și jumătate. Și iată ca de atunci rezistă foarte bine la diverse seisme.
Biserica este ridicată într-un curat stil baroc vienez cu foarte frumoase decorațiuni. Dimensiunile interioare sunt de o marime medie. Dar proporțiile echilibrate dau o senzație de mult spațiu. Acesta este amplificat de vitraliile ce lasă să pătrundă o lumină subtil filtrată.
Dacă la interior este de o frumusețe fabuloasă, nu același lucru se poate spune despre exteriorul destul de sobru și fără prea multe elemente de decor. Totul a fost redus la un minimalism propriu unei epoci mai târzii.
Altarul principal, cu reprezentarea Sfintei Ecaterina, patroana bisericii, a fost realizat în stil baroc, în anul 1761, de maestrul Ferdinand Schiessl, cunoscut artist de la Viena.
Un aer de vechime este dat de mobilierul recuperat de la vechea biserică demolată la anul 1757. Amvonul și o parte din mobilierul sacristiei provin din vechiul lăcaș. Doar băncile sunt mai noi. Un splendid dulap de o mărime impresionantă ocupă un întreg perete al sacristiei. Are cel puțin șase sau șapte metri lățime. Lucrările de fine intarsii sunt la fel de proaspete ca în urmă cu trei sute de ani sau chiar mult mai vechi. Aici își păstrau călugării veșmintele pentru slujbe și potirele. Decorațiunile sculptate sunt minunății ce mărturisesc meșteșugul foarte bine stăpânit de lucrătorii din vechime. Mai în glumă, mai în serios, potrivit părintelui paroh, se pare că tocmai dimensiunile au speriat pe oricine ar fi voit să mute minunatul dulap din loc sau să-l strice.
Merită menționata orga deosebită. Ca mai toate orgile din arealul nostru, este produsul de excepție al atelierelor Leopold Wegenstein. De la început a fost concepută ca o orgă de concerte. Este de o calitate deosebită și funcţioneză foarte bine și astăzi, după mai mult de un secol. Doar mici probleme ar mai fi de reparat. Dar este funcțională în proporție de peste 95 la sută. Orga a participat la o expoziție aniversară de la Budapesta în anul 1900, unde a primit și o medalie de aur. Pe această orgă s-a cântat în fața împăratului Franz Josef. Dacă totul merge bine și se termină reparația generală, în curând, în luna mai 2017, va avea loc un concert special.
Turnul bisericii a fost înălțat peste clădire dar ceva mai retras față de aliniamentul fațadei. Din imediata apropiere a bisericii nici nu poate fi zărit. Trebuie să treci strada pentru a putea vedea bine turnul. Legenda spune că maestrul Sitte ar fi fost membru al unei grupări masonice ce nu agrea prea mult biserica catolică și deci nu avea un interes să facă prea vizibil turnul. Ironia face ca ceea ce nu se vede de aproape să se zărească destul de bine de la distanță de câteva străzi, mai cu seama de la etajele mai înalte ale blocurilor ce au apărut între timp.
Alături de biserică, aproximativ pe locul ocupat acum de Facultatea de Chimie a Universității Politehnica, se afla mănăstirea. Ocupa un spațiu ceva mai mic decât actuala facultate, dar era, de asemenea, o clădire impozantă. La cutremur a fost distrusă în așa măsură încât nu au mai fost resurse de renovare. Municipalitatea a construit ulterior școala de azi.
De când a fost reconstruită, clădirea a rămas biserică parohială a comunității din centru. Se slujeşte în mai multe limbi tradiționale ale Banatului.
Iată cum decesul tinerei regine maghiare moarte în condiţii misterioase, cu șapte secole în urmă, s-a legat de o operă de arhitectură cu care s-ar putea mândri orice oraș. A trecut prin atâtea încercări dar își păstrează frumusețea și misterul la fel de proaspăt și acum. Nimeni nu trebuie indus în eroare de exteriorul ceva mai modest și ar trebui să pășească pragul măcar pentru a arunca o privire în interior.