Timișoara, cu dusu-n întors

Am lipsit o săptămână din Timișoara. Șase zile în Balș (prin Craiova) și una în Clisura Dunării, la Dubova (prin Orșova). Calendaristic, am plecat vara și m-am întors toamna. Biologic, am plecat bărbierindu-mă cu ochelari de soare și m-am întors ca să mă bărbieresc cu ochelari de citit. Practic, am plecat cu trenul și m-am întors cu mașina: din gară, pe Calea Lugojului.

Dar nu despre plăcerea și supliciul unei călătorii românești vreau să vorbesc aici. O rezum doar la întârzierea „călduță”, de 75 de minute, a trenului până la Craiova — intrată deja în metabolismul meu de client CFR —, la rușinea mărturisită a „nașilor” față de fiecare zi de lucru (a lor), la imaginea gării Orșova, greu acceptabile de călătorii fără antecedente cinematografice tarkowskiene (v. Solaris, URSS, 1972) și la isteria rutieră de pe „european” (de pildă, în Balș, între Craiova și Slatina, s-au șters, în disperare de cauză, trei treceri de pietoni — cârpa înmuiată în diluant de Poliția Rutieră făcându-și treaba ca „instalatorul-gel” în mâinile unei gospodine intelectuale, ușor de înșelat de primul meșter găsit pe internet într-o după-amiază târzie de august-septembrie).

Nu, nu despre căi ferate și drumuri e, neapărat, vorba. Ci despre două imagini ale Timișoarei, cu care, timișorean fiind sau nu — cu atât mai mult, în primul caz —, rămâi când pleci și vii (și viceversa) în orașul de pe Bega, fără vaporașe pentru toată lumea, iată, pentru încă un an.

La plecare, Gara de Nord, al cărui imobil din anii ’70 pare a se renova (din 2014 încoace) asemenea unei clădiri de patrimoniu, Regionala SNCFR Timișoara încercând, cu acribie și pe propriii-i bani (puțini), să o aducă măcar la standardele din 1976, de când fosta Gară din Iosefin („Domnița Elena”, după 1919, grav afectată de bombele celui de-al Doilea Război Mondial), arată așa cum o știm cu toții. Aș spune, până la urmă, de bine, de rău, fiindcă, până acum doi ani, în ciuda unui proiect guvernamental de modernizare datând din 2003 și ratat definitiv în 2013, gara timișoreană nu știu dacă a mai simțit pe tencuială vreo „mână” — vorba zugravilor. Acum, s-a dat una, și se mai dă, pe ici, pe colo, chiar dacă pare de „Vinarom” — cunoscut brand de vopsea pentru exterior, de dinainte de ’89, readus la viață, precum vedeam într-o vitrină, ca salamul „Gostat” (câtă nostalgie?!), de o firmă de profil, alta, bineînțeles, decât „Azur”-ul nostru celebru pentru „albul de China” al anilor ’80. În fine, închizând ochii, să zicem că igienizarea merge cumva înainte, chiar dacă fără uși, de o bună bucată de vară, la intrarea dinspre oraș.

Cu atât mai mult cu cât deschizând-i (ochii), în interiorul gării, poți să te crezi pentru o clipă în Piața Operei, cu fața spre Librăria „Eminescu”, adică, în dreapta, cu Opera și Teatrul Național, iar în stânga, cu Catedrala. De ce?! Pentru că, dintr-un necondamnabil, totuși, efort de naivitate estetică, prin pereții ce găzduiesc la parter casele de bilete au răzbătut până la ochiul trist al călătorului cu trenul, ca să-l înveselească puțin, imaginile celor două clădiri-simbol ale Timișoarei. Iar Opera, ca-ntr-un Vermeer fals, în care autorul pune la mâna unui personaj din fundal, abia vizibil, un Seiko, tocmai pentru a-și „autentifica falsul”, în loc de „Symphony” (cafenea neplăcută, ca toate celelalte de pe Corso, închisă pe timpul nopții) are la parter un „Bar Non-Stop”, așa, ca să îmbie parcă turiștii străini și să ocolească o posibilă reclamă. Câtă trufie i-ar fi trebuit pensulei să mai adauge „Local pentru fumători”, nu știu, dar cred că merită studiat subiectul.

Catedrala e destul de canonic ridicată pe zidul din stânga, așa că nu mai poposesc pe noile-i (iată, inclusiv feroviare!) trepte, ci încerc să privesc prin vitrina frontală (peretele dinspre peron) alegoria artistului, care nu întâmplător m-a dus cu gândul la Librăria „Eminescu” (azi, jumătate bancă), din simplul motiv că pare un album deschis, plătit de CJT unei edituri de vizavi, să zicem. Și văd un arc peste timp, un cerc deschis ca un șarpe pe un frontispiciu despicat de vremuri al unei farmacii din Fabric.

De la stânga la dreapta: gara iosefinică primind o garnitură cu aburi, legată de un tren — aflu din presă — „Imperio”, ultimul răcnet în materie de material rulant autohton, trecând prin Gara de Nord a viitorului — mă gândeam, dar nu, nu există machete, schițe, se pare că nu există nimic în calculatoarele arhitecților, care să-l fi inspirat pe artistul mural! —, de fapt, a prezentului, cu fațada de azi, zugrăvită, ca în anul de grație 1976. Așadar, slabe speranțe! — ne transmit din toți porumbeii, neopriți de țepile (țepele?!) CFR, pereții gării din Timișoara. Și multă atenție, să nu călcăm pe umbra Lupoicei, după ce se va schimba pardoseala!, dacă tot ne credem pe Corso, cu fața la „Eminescu” și spatele la un magazin ieftin, cu „de toate” — cum sunt tot mai multe pe Centru, printre fast-food-urile deja tradiționale —, în locul unor buticuri de lux, normale la „kilometrul zero” al unui „oraș de cinci stele”.

Părăsind însă realismul (-socialist) al gării din Timișoara și reintrând în oraș pe Calea Lugojului, adâncindu-te, apoi, în el, pe Take Ionescu, nu poți să nu duci dorul diluantului din Balș. Fiindcă teleormanul dantesc (deliorman = pădure nebună, se pare, din cumană) de semafoare timișorene te trimite direct în Divina Comedie zilelor noastre. Prădate la drumul mare de beculețele roș-galbene-verzi ale mega-proiectului european ce va rezolva problema traficului în Timișoara, cum suntem asigurați și reasigurați de edili. Când și în ce fel, nu vom afla decât dacă avem răbdare — răbdarea noastră cea de toate zilele pe care ne-o iau nouă primarii, parlamentarii, senatorii, președinții, aleșii cu câteva voturi ai aleșilor lor de peste tot. Oricum, beția de semafoare de pe Bega trebuie să aibă un leac. De văzut însă care! Până atunci, propun, cu toată modestia mea de consumator responsabil, unul: culoarea roșie a semafoarelor pentru pietoni să aibă conturul unui pahar (cu picior) de merlot de Recaș, vin de cursă lungă, la care se pot aștepta zorii cu prieteni dragi și muzică bună, iar cea verde — forma unui pahar de shot cu lichior de mentă, atâta timp cât trebuie să te dai peste cap ca să traversezi până la încă un „vin” bulevardele noastre. Și asta, în timp ce galbenul din semafoarele pentru șoferi s-ar aprinde intermitent în silueta unei halbe de bere, dar nu pe străzi, ci în barurile cu toalete prea mici pentru meciurile ACS-ului cu Chiajna sau Voluntari.

1 de 8