Din punct de vedere sportiv, Timișoara nu traversează chiar cea mai prolifică perioadă. Cel puțin dacă ne referim strict la sporturile de echipă. Cu câteva excepții — unele mai sonore decât altele —, în ultimii ani, vitrinele cluburilor din capitala Banatului n-au mai strâns trofee. Situația e, oarecum, dacă nu chiar mai mult, direct proporțională cu infrastructura de care dispun sportivii, fie indoor, fie outdoor. Concret, arenele orașului și bătrâna sală „Constanin Jude” au rămas cu zeci de ani în urmă, față de multe alte locuri, din țară — locuri care apar mereu pe buzele celor amatori de comparații.
În ultimii ani, Timișoara infrastructurii sportive oscilează între cârpeli, spoieli sporadice, cosmetizări pe fugă, acces pe propriul risc, mucegai, praf și multă nepăsare. Multă, multă nepăsare. Din când în când tabloul gri care reflectă realitatea mai prinde culoare grație proiectelor, studiilor, machetelor și vorbelor goale, repetate, obsesiv, de mai marii administrației locale și județene. Tapet cu promisiuni, mai mult sau mai puțin realizabile, vise megalomanice, bețe în roate, dezbateri fără sens. Nicio realizare. Nicio fundație, nicio cărămidă, niciun gând spre viitor. Și-atunci, unde suntem de fapt, unde se încadrează Timișoara pe o hartă — nu prea populată, ce-i drept — a proiectelor de infrastructură sportivă din România?!
Situația-i cenușie:
Arena „Dan Păltinișanu”. Construit acum mai bine de jumătate de secol, al doilea cel mai mare stadion al țării a intrat într-un proces de degradare la care nici cel mai pesismit dintre chibiții de pe Bega nu s-ar fi gândit. Locul în care s-au cimentat amintirile a generații întregi de suporteri viola nu mai prinde viață decât în puținele dăți când ASU Politehnica, Ripensia sau Timișoara Saracens întâlnesc un adversar cu nume. Iar cei ce urcă, cu greu, treptele crăpate ale arenei au de ales din ce în ce mai puține variante când vine vorba de zona în care pot urmări la lucru favoriții. Peluza dinspre Spitalul Județean a fost complet închisă, la fel și o bună parte a tribunei a doua, din motive de siguranță — după ce, în unele locuri, pământul de sub gradene a luat-o la vale, cu tot cu câteva șiruri de scaune violet. O bandă alb-roșie care forma un „X” imens a fost imaginea definitorie a sezonului trecut, fie că luai loc la tribuna I și 0, ori în peluza rezervată, de obicei, oaspeților. Despre facilități?! Or fi oriunde, numai nu pe Marele Oval bănățean. Atât cele de care ar trebui să se bucure suporterii, cât și cele rezervate mass-media ori oaspeților „de seamă”, din înaltul tribunei. Pista ce încadrează dreptunghiul verde (singurul care rezistă, cu brio, trecerii timpului) e doar o fâșie gri de beton, din care mai răsar, pe alocuri, smocuri de iarbă, ca o victorie a naturii asupra junglei de asfalt. Iar lista pare fără de sfârșit. Soluții?! Puține, spre deloc. Demolare amânată, proiect (megalomanic) pentru un stadion nou — toate tivite frumos în sertarele celor cu putere de decizie.
Sala „Constantin Jude”. Ridicată, și ea, în urmă cu 51 de ani, e „casa” demodată a alb-violeților de la baschet, handbal ori fotbal în sală. Ocazional, e gazda altor evenimente, însă doar pentru că nu mai există niciun alt loc în oraș, care să acomodeze ceva mai bine de 2.000 de suflete, la un loc. Șitați sau nu, în sală se intră pe proprie răspundere! Autorizația ISU lipsește, iar modificările necesare nu se prea pot realiza. E locul în care vopseaua aplicată parchetului, din doi în doi ani, devine singura „reabilitare” demnă de luat în seamă. Asta și dacă ar fi realizată într-un timp care să le permită echipelor să-și pregătească sezonul așa cum se cuvine. Nu cum s-a întâmplat în această vară, când procesul amintit mai sus a făcut ca sala să fie indisponibilă mai bine de 60 de zile! Da, 60 de zile în care cel puțin o echipă s-a pregătit într-un mediu nu tocmai potrivit, asta deși toamna aduce o prezență în Cupele Europene. Și aici facilitățile nu sunt nici pe de parte aduse în prezent, asta deși, ocazional, aceeiași factori de decizie își pun maiourile de joc pentru o „miuță” cu câte 20 de goluri și un golgheter unic, ce pare să ignore nevoia unei săli multifuncționale specifice unui oraș mare, care se respectă. Merită adăugată aici o altă „performanță”. Construcția noii săli polivalente, din zona stadionului se întinde, deja, pe mai bine de opt ani. Fără comentarii suplimentare!
Arena „Gheoghe Rășcanu”. Stadionul echipei cu cele mai multe trofee din Timișoara. Arena rugbiștilor de la Timișoara Saracens. Micuțul stadion din Ronaț a căpătăt culoare doar în ultimii ani. În primul rând, grație fanilor, care au pus mână de la mână și au modernizat unica tribună, după cum au putut mai bine. În lipsa reacției autorităților, care, finalmente, s-au mișcat în ceea ce privește montarea unei suprafețe de joc adecvate pretențiilor echipei. Firește, tot cu viteza pe care o menționam mai sus. De altfel, de curând a început un nou sezon pe plan intern în care „sarazinii” joacă tot pe „Dan Păltinișanu”, pentru că rulourile de gazon nu s-au „prins” încă. Deh, vară secetoasă! Și la propriu, și la figurat! Și aici promisiunile au ținut loc de modernizări. Se vorbește de ani buni de o arenă de mici dimensiuni, în Ciarda Roșie, în imediata apropiere a stadionului pe care Ripensia și-a conturat urcușul spre liga secundă, însă nici până acum terenul de după „dâmbul” din spatele porții n-a suferit nicio modificare. Și, din câte se pare, nu va suferi prea curând. Pentru că, până la urmă, vorbă făurită în Ardealul apropiat — de unde atâta grabă?! Între timp, jucătorii, staff-ul și fanii speră la toate trofeele interne. Acele cupe cu care, ați ghicit!, aceiași factori de decizie se fotografiază ori de câte ori au ocazia, „la pachet” cu zâmbete și strângeri de mână, machete de polistiren și discursuri pozitive.
„Mențiuni” speciale: stadioanele CFR, „Știința”, „Electrica”
Stadionul de la Gara Mare reprezintă, de departe, cea mai dezolantă imagine a infrastructurii sportive timișorene. Tribunele care altădată adăposteau și peste opt mii de spectatori arată deplorabil. La tribuna a doua, aproape jumătate dintre gradene au dispărut. Sub construcție, unde altădată existau o sală de sport și facilități, ai impresia că te afli într-o zonă arheologică. Orice pas greșit e periculos. Actualul stadion CFR, construit în 1945, după ce arena „Banatul” a fost bombardată în Al Doliea Război Mondial, a (re)devenit al doilea ca mărime din oraș după demolarea „UMT”-ului. Terenul de sub el aparține Primăriei, dar, cât timp va exista baza sportivă, CNCF CFR SA are toate drepturile.
„Știința”, micuța arenă din „inima” orașului, gazdă a celor de la ASU Politehnica, arată, de departe, cel mai bine. Sub administrarea Politehnicii, stadionul le e mai potrivit sportivilor (incluzând aici și pista de atletism) decât celor care vin să-și vadă favoriții. Favoriți pe care pot să-i urmărească, cu greu, de după gardurile înalte, la umbra copacilor, de pe aleile dinspre „Mecanică”, ori chiar de la balcoanele căminului studențesc — care găzduiește, printre altele, și vestiarele, și sala de conferințe. În mod normal, „Știința” poate găzdui cel mult meciuri amicale ori competiții de un nivel semi-profesionist.
„Electrica”, revenită în atenție după ce fosta prim-divizionară, ACS Poli Timișoara, a optat să joace acolo meciurile din liga secundă, după un îndelung scandal legat de găzduirea echipe pe „Dan Păltinișanu”. Micul stadion din apropierea bazei UMT a fost cosmetizat, însă modernizarea rapidă e cvasi-suficientă pentru meciuri de eșalon inferior (cu larga păsuire a forului de la București). Accesul greoi și tribunele vechi nu se pretează pretențiilor microbistului timișorean. Care, cel puțin în această privință, are tot dreptul să chibițeze.