„Arată-ți lumina, luminează-ți orașul!” O ploaie de lumini a invadat orașul încă din zilele deschiderii Capitalei Culturale Europene: concerte pentru (aproape) toate gusturile, artă plastică, instalații, mega-păpuși în dialog cu cei mici, lansări de carte, conferințe, Ioan Holender, concurs de șah, voluntari și foarte multe păreri. Aceasta este capitala culturală? A cui? A noastră? A Europei? A unei generații? Să aprindem luminile să vedem mai bine cine suntem, ce am așteptat și cum a început.

În urmă cu zece ani, prea puțini credeam că e posibil ca Timișoara să obțină atât de repede (!!!) titlul de Capitală Culturală a Europei, moștenind noi atât complexul provinciei dintr-un imperiu multicultural, cât și pe acela al provinciei într-un stat național, în care profilul nostru cultural era departe de formula oficial recunoscută. Erau atât de multe de recuperat, de reconstruit, de reinventat — clădiri, instituții, cultura minorităților, dialogul intercultural. Lupta pentru supraviețuire, chiar culturală dinainte de 1990, precum și marginalizarea cu bună știință a ideii de regiune în România ne-a alimentat scepticismul, depresia, tendințele centrifuge.

Moto-ul „Shine your light, light up your city” avea, înainte de toate, menirea să ne amintească cine suntem și cât de departe am căzut chiar față de identitatea noastră. Luminile rațiunii care au prins rădăcini aici odată cu venirea armatelor lui Eugeniu de Savoya trebuiau reaprinse și incluse într-un circuit care să ne aducă înapoi la viață ca subiecți, ca poveste de sine stătătoare, ca propoziție principală. A avea un oraș pe care să-l definești și, prin aceasta, să-l luminezi era obiectivul subtil pe care ar fi trebuit să ni-l asumăm și prin care să reintrăm pe hartă. Mica Vienă avea o șansă, dar imensitatea lecțiilor nefăcute părea că ne îndepărtează de ea.

Și a început, totuși, în zilele de 17–19 februarie. Mai târziu decât Elefsina și Vezprem, mult mai târziu decât fusese inițial programat (anul 2021). A început furtunos, aglomerat, gălăgios — cu multă larmă — și, din nou, cu o vreme aproape simbolică: zilele însorite, care te invitau afară din casă, te amestecau din nou în comunitate aidoma celor de 20–22 decembrie 1989. Am avut cu toții așteptări, încă mai avem, dar am fost prinși în labirintul unui program straniu. Anunțat nepermis de târziu și incomplet, pare că nu are nimic din „rânduiala bănățeană” care presupune treabă făcută din timp, în detaliu, amănunțit — o treabă pregătită și asumată. Nu știm nici acum punctele mari din program — sau poate le știm, dar sunt departe de ceea ce ne-am fi dorit. Nu regăsim numele, spectacolele sau instituțiile pe care le așteptam. Și, mai ales, nu aceasta e „Timișoara mea!” începem să repetăm după maestrul Holender. Cu toate că a fost un program plin, prea plin în trei zile, cu toate că străzile au fost pline și accesul aproape nelimitat. Și totuși, ceva nu este acolo. Lumina pe care o știam noi (oare?) nu-și găsește loc în curcubeul care a umplut orașul. I se spune cultură incluzivă, în care fiecare ar trebui să-și găsească programul dorit. Dar întrebarea este cine declară că este un program incluziv? Din ce punct de vedere? Și cine sunt cei ce nu se regăsesc în oferta culturală? Este aceasta capitala noastră, a tuturor? Doar a unora? A cui? Și nu putem să nu întrebăm și altceva: o capitală culturală trebuie să fie o sumă a programelor? O sinteză? Esența unei identități culturale? Sau o idee față de care toate celelalte ar trebui subordonate? „E voie” ca o capitală culturală chiar să dea tonul și să modifice registrul în care se produce actul cultural? Să remarcăm faptul că, în majoritatea țărilor central- europene, capitala culturală nu a fost aceeași cu cea politică, iar afirmarea specificului regional nu a devenit nici motiv de oprobiu, nici ocazie de secesiune. Dimpotrivă, o afirmare a diversității de dincolo de politic. Oare unde este Timișoara 2023? Am cutreierat evenimentele acestui sfârșit de săptămână și vom vorbi despre câteva aici, fără a pierde din vedere întrebările de mai sus.

Victor Brauner — invenție și stranietate

Am avut, desigur, concertul din Piata Unirii, cu mii de oameni în public și fără incidente, cu toate că, aflăm pe surse, că Dorel se pregătea să execute o revizie la rețeaua electrică tocmai în acea după-amiază. Dar dincolo de această descătușare de energii, evenimentul cu cel mai numeros public și cu cea mai mare vizibilitate rămâne vernisajul expoziției „Victor Brauner — invenție și magie” la Muzeul Național de Artă din Timișoara.

Rod al unei colaborări complexe între Institutul francez din Timișoara, Fundația Art Encounters, Consiliul Județean și Muzeul de Artă, expoziția reprezintă prima retrospectivă a activității unui artist… straniu. Avangardist născut la Piatra Neamț, trăitor câțiva ani la București pentru a se exila în Franța, Victor Brauner a ieșit din tipare și a propus personaje inventate, grotești, metamorfozate. De fapt, prin violența liniilor sale, prin caracterul hidos, barbar, deseori vulgar al figurilor care îi compun discursul, el încerca o critică a violenței politice din perioada interbelică și din realitatea războiului.

Avangarda nu fusese niciodată acceptată propriu-zis în România. Considerată o dovadă a decadentei burgheze, subiect tabu, după cum ne avertizează Radu Stern în articolul său din catalogul expoziției, nu se integra nicicum în ramurile cu care se fălea arta românească interbelică. După 1970 Victor Brauner a fost vag „recuperat” de propaganda oficială care avea nevoie de nume mari, afirmate în Occident, spre a legitima regimul politic și deschiderea spre modernizare a societății românești. Erau nume atașate, anexate unui proiect politic. Dar antisemitismul a rămas ca motiv, explicit sau tacit, pentru ignorarea unor creatori deranjanți.

Victor Brauner revine acum și aici pentru prima sa retrospectivă în România și atrage mii de vizitatori în primele trei zile de expoziție. Nu știm câți dintre ei au stăruit asupra simbolurilor și alegoriilor de pe simeze, nici numărul celor care au trecut pe acolo spre a fi văzuți în publicul bun. Știm doar că, pentru foarte mulți oameni, Muzeul de Artă a intrat pe hartă, iar ideea de a intra într-o expoziție de artă plastică și-a alăturat o primă tentativă. Doamna Camille Morando, director pentru documentare în cadrul Centrului Pompidou din Paris, împreună cu arhitectul Attila Kim au creat o atmosferă inedită, fără precedent în sălile muzeului: întunecată spre a bineconserva lucrările, dar și spre a ne înghiți într-o lume onirică, a inconștientului și miturilor primitive, o panotare și o formă de expunere din care multe vor fi de învățat.

În completarea expoziției a fost lansat și catalogul cu același titlu, realizat de inepuizabila Camille Morando la Editura Arta Grafică, având suportul profesioniștilor Centrului Pompidou și al aceleiași Fundații Art Encounters. Acest catalog cuprinde o serie de eseuri despre arta lui Victor Brauner (semnate de Camille Morando, Bernard Blistene și Radu Stern); despre avangarda artistică românească (Cătălin Davidescu și Catherine Hansen); o prezentare a etapelor creației lui Brauner, ilustrate cu imagini ale lucrărilor expuse, respectiv câteva notițe despre oamenii cei mai apropiați lui Victor Brauner.

Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm unde sunt avangardiștii noștri, unde sunt exilații din Banat, care umplu galeriile de artă din Germania și Israel și din multe alte țări, exilați care nici acum nu își găsesc loc în discursul expozițional timișorean; iar dacă nu în Timișoara Capitală Culturală Europeană, atunci unde în țară și când? Unde este mesajul Grupului Sigma, care, contemporan cu avangarda literară și cu cea muzicală, cu campaniile de cercetare etnografică, a dat un profil aparte acestei regiuni. Îi vom asculta, oare, în programul Capitalei sau vom rămâne o Capitală provincială, fără curajul de a-și promova propria identitate?

Peter Sloterdijk și Europa celor perdanți

Cunoscut filosof german, Peter Sloterdijk este un provocator, un fin analist care taie în carnea vie a istoriei culturii și incită la regândirea teoriilor și prejudecăților de fiecare zi. A fost invitat la Universitatea de Vest, unde a susținut o conferință despre Europa, un dialog cu Andrei Ujică și unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa. Două seri cu Aula Magna umplută până la refuz, o dezvoltare spumoasă a ideilor, conexiuni culturale, umor, avertismente subtile. În conferința primei seri a propus un mod original de a „citi” identitatea europeană. De regulă, noi cităm formula succintă a lui Paul Valery, conform căreia Europa este o sinteză a filosofiei grecești, a dreptului roman și a creștinismului. Cu mici variațiuni, majoritatea celor care se aventurează în acest subiect subscriu la definiția de mai sus. Nu și Peter Sloterdijk, care ne amintește că nu filosofia greacă, pe care de altfel am recuperat-o după aproape o mie de ani grație traducerilor latinești, ci cultul eroilor, al luptelor și al expansiunii teritoriale ar fi de luat de la greci. Cum nu i-am cunoscut direct, Europa ar sta în descendența lui Eneas pe care Virgiliu l-a propus drept replică epopeilor homerice. Eneas, însă, este un învins, un nomad care a plecat din Elada și a ajuns, obosit și încărcat de probleme, la Roma. Eneas își cară cu el, zeitățile, ceea ce, peste secole, ar explica o ală replică stranie a lui Sloterdijk, cum că în Europa, creștinismul este un eșec. Dovada ar fi șirul nesfârșit de războaie în care soldații creștini s-au ucis unii pe alții. Până la urmă, Europa ar fi, prin statele națiune de azi, înfrângerea ideii de imperiu, în care Victoria în luptele eroice și Fortuna sunt venerate ca zeități supreme. Europa lui Eneas este o structură civilă care se autoadulează și, prin condiționalitățile puse în calea extinderii, pare să-și înfrângă vechiul caracter eroic spre a intra în istoria crizelor, a neînțelegerilor reciproce, a depresiei. Europa reprezintă un proiect civilizator inventat de perdanții vechii Elade. Marii dezertori contemporani sunt Marea Britanie, prin Brexit, și Rusia care iși amână sau refuză intrarea în zodia națională.

Jazz și Czardas la Filarmonică

În „încheierea deschiderii”, cum se spunea în program, Filarmonica Banatul a propus un concert inedit, o alăturare care, abia ea, parcă amintește de spiritul compozit al regiunii: jazz cu Irina Sârbu, Puiu Pascu și, respectiv Ciprian și Tudor Parghel, respectiv suită de ceardașuri interpretate de Felix lajnk si Volosi, șase muzicieni și instrumentele lor cu coarde. Din prima parte a programului am reținut voia bună, multitudinea stilurilor abordate și, mai ales, omagierea lui Richard Oschanitzky prin interpretarea unei piese compuse de acesta. Spre bucuria noastră, s-a amintit nevoia de a promova, cu precădere anul acesta, muzica românească de calitate. Aș adăuga, interpreții și compozitorii bănățeni de imensă calitate, fie că vorbim despre maestrul Oschanitzky, fie de Traian Grozăvescu sau Tiberiu Brediceanu. Pare-se că doar Bela Bartok de bucură de o mai vizibilă prezență în programul Capitalei, cu toate că un festival care să-i poarte numele nu ar trebui să supere pe nimeni.

Partea a doua a concertului a fost electrizantă, cu demonstrații de măiestrie interpretativă rar întâlnită, cu o comunicare între instrumentiști demnă de un jam session și o dispunere circulară amintind de originile dansurilor maghiare. Nu ar fi fost rău să vedem și perechi de dansatori care, cu siguranță, ar fi fost epuizați după fiecare suită interpretată.

În rezumat

Domnul Ioan Holender nu a fost spiritul călăuzitor al Capitalei, dar Politehnica i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa în preziua deschiderii. N-a venit Orchestra Filarmonicii din Viena, ci Taraf de Caliu. Și n-a cântat nici Ilie Stepan celebra-i „Timișoară”. Am avut un program foarte încărcat, în care s-au suprapus nefericit evenimente la care trebuia participat. Am avut voluntari minunați și inimoși. Și o vreme bună să ne dea speranțe. Și mulți, foarte mulți vizitatori veniți „să ia lumină de la Timișoara” și să o ducă în toate părțile lumii. „Shine your light, light up your city” poate ne va lumina și pe noi, să ne facem Capitala pe care o visăm.

1 de 11