Sărăcită profund de un anume sentiment al demnității ei istorice (prin emigrarea  masivă, la finele anilor ’80, în special, a etnicilor germani, dar și a evreilor ori a  maghiarilor, majoritatea acestora oameni de ispravă, profesioniști autentici în meseriile lor), Timișoara a suferit mult timp – după ,,miracolul” Decembrie 1989 –  de un soi de boală a somnului, o letargie realist-magică, specifică, parcă, personajelor din marile romane latino-americane.

Oraș de frontieră, deschis și tolerant cu toți cei care i-au călcat ,,pragul” în acest ultim sfert de veac, Timișoara a dat mereu senzația că poate realiza infinit mai mult decât a reușit cu adevărat în această perioadă de libertate și de democrație ,,controlată”  de un Centru, aproape întotdeauna șicanator în raport cu dorințele și cu exprimările sale.

Să ne amintim de primii ani de după 1990, când, nu de puține ori, acest oraș și o mare parte din oamenii lui au suferit, la propriu, umilințe greu de înțeles și de acceptat din partea unei bune părți a compatrioților noștri. Multe dintre aceste nedreptăți au fost alimentate ( știm bine, astăzi) cu sârg și ticăloșie de ,,cerberii” puterii politice, instalate perfid și fără o legitimitate autentică, la butoanele națiunii.

Multă vreme, după aceea,  Timișoara a băltit și ea în oceanul mediocrității generale din societatea românească,  având și neșansa de a nu fi, practic, reprezentată, la nivel de autoritate centrală, de lideri politici plecați de aici,  măcar  în parte decenți,  sub raport etic, profesional ori moral.

Trecut-au anii, vorba unui mare intelectual cu o fibră etică de invidiat, Domnul Virgil Ierunca, și iată că Orașul a început să tresară, periodic, măcar, din torpoarea care l-a cuprins atâta amar de vreme. Pesemne că istoria lui veche și încărcată de demnitatea ,,părinților fondatori” nu are de gând să-l părăsească definitiv niciodată, dându-i aproape nesperate imbolduri, la intervale regulate de timp.

Așa încât, reîncărcată cu suflet, intelect și o bună doză de șansă, Timișoara noastră a devenit de vineri noua capitală culturală a Europei, prin decizia unui juriu internațional format din profesioniști impecabili și mai presus de orice urmă de îndoială a cuiva anume, fie și rău intenționat.

Să fie la mijloc exclusiv mâna lungă a destinului  (dincolo de meritele de netăgăduit ale echipei de experți conduse de minunata doamnă Simona Neumann) care veghează, din când în când, luminând cu sufletele și mințile noastre spiritul și emoția unui întreg oraș, vorba splendidului logo al campaniei mai înainte pomenite?

Se prea poate, dar simt și vreau să cred că la mijloc sunt mai ales valorile puternice și de neînvins pe care s-a clădit acest greu de încadrat oraș românesc, care este, în fond, Timișoara! Care reușește să-și învingă deseori tarele, mai ales pe cele dobândite sub românismul de paradă și de multe ori atât de aiuritor vehiculat și uzitat în deceniile din urmă, izbutind să rămână, în esență, un teritoriu de Europă Centrală dichisit și încă bun pentru a fi locuit cu bucurie de locuitorii săi.

Cu acest premiu de marcă, Timișoara și-a regăsit părintele fizic și spiritual –  Europa veche și eternă din care nu a lipsit cu adevărat niciodată – în vreme ce, la fel de adevărat,  Părintele și-a redescoperit, la timp, copilul rătăcit fără voia lui, vreme de câteva decenii, pe numele său, firește,  Timișoara!