După cum este cunoscut, Banca Centrală a Japoniei a „brevetat” în 1999 o nouă politică monetară în scopul relansării creșterii economice și a contracarării insolvenței acute determinate de supraîndatorarea guvernului, a băncilor, a companiilor nefinanciare și a populației. Această politică, denumită ulterior Quantitative Easing (QE), implică trei instrumente acționale: rate aproape nule sau nule ale dobânzilor de referință; creditarea masivă a băncilor și a sistemului de intermediere financiară, respectiv răscumpărarea sistematică a obligațiunilor guvernamentale scadente și a activelor neperformante ale companiilor financiare și nefinanciare strategice. (1)

Apoi, „inovația” japoneză în materie de politici monetare a fost utilizată, după declanșarea colapsului economic global de acum un deceniu, și de băncile centrale din SUA, Zona Euro, UK, Canada, Elveția, Danemarca și Suedia. Mai mult, politicile de tip QE au devenit, cu acest prilej, și mai expansive (QEE), iar unele bănci centrale au accentuat această expansivitate practicând dobânzi de referință negative (NIRP). În sfârșit, în contextul actualului Great Lookdown, politicile monetare neconvenționale au devenit hiper-expansive, deoarece băncile centrale menționate au început să finanțeze în mod direct deficitele guvernamentale și să tranzacționeze masiv pe piețele secundare de capital pentru a contracara volatilitatea acestora. (1), (2).

Din această perspectivă, este evident că noile politici monetare sunt „eretice” în raport cu paradigmele capitalismului clasic. Însă, evaluarea validității acestor politici în funcție de acest criteriu reprezintă, în mod evident, o mare pierdere de timp. Pentru că, așa cum spunea Deng Xiaoping, „nu contează dacă o pisică este albă sau neagră, cred că o pisică care prinde șoareci, este o pisică bună” (3). Cu alte cuvinte, evaluarea validității acestor politici implică în mod necesar estimarea eficacității și a eficienței acestora în funcție de criterii empirice și nu ideologice. Studiul de caz prezentat în continuare, în care sunt puse „față în față” ratele reale de creștere economică și nivelurile datoriilor guvernamentale, vizează un asemenea scop.

Geo PIB (miliarde di) RRC (%) DG (% din PIB)
2001 2019 2001-2019 2001 2019
Nivel global 52.570 142.006 3,7 59,3 82,8
China 4.076 27.307 9,0 24,4 52,0
SUA 10.582 21.428 2,0 53,1 108,7
Zona Euro 9.129 15.910 1,2 65,5 84,1
Japonia 3.508 5.712 1,2 146,8 238,0
UK 1.664 3.162 1,7 34,0 85,4

Surse: (4), (5), (6), (7), (8). PIB — produsul intern brut; di — dolari internaționali (dolarul internațional este un etalon monetar cu aceeași putere de cumpărare în toate țările lumii); RRC — rate reale de creștere economică; DG — datorii guvernamentale; UK — Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Dacă analizăm, sine ira et studio, datele din matricea anterioară, vom constata că outpurile macroeconomice (ratele de creșter economică) din perioada 2001–2019 ale economiilor din Japonia, Zona Euro, UK și SUA au fost cu mult mai mici în comparație cu cele ale economiei globale, ca să nu mai vorbim de cazul Chinei. Pe de altă parte, costurile (cheltuielile guvernamentale) aferente acestor output-uri modeste au devenit semnificativ mai mari la sfârșitul perioadei menționate decât cota de avarie reglementată de Comisia Europeană (60% din PIB), în cazul UK și al Zonei Euro, și de-a dreptul nesustenabile în cazul Japoniei și al SUA.

Datorită acestui fapt, The Great Lockdown, care reprezintă de fapt un teribil test global de anduranță macroeconomică, a determinat avarieri fără precedent în economiilor din Zona Euro, UK, SUA și Japonia. Spre deosebire, economia Chinei pare să fie, cel puțin până în acest moment, cu mult mai fiabilă în confruntarea cu acest flagel. Datele din următorul tabel reflectă cât de mare este decalajul de fiabilitate macroeconomică existent, acum, între China, pe de o parte, și Japonia, UK, Zona Euro și SUA, pe de altă parte.

Geo RRC (%) DG (% din PIB)
2019 2020 2021 2019 2020 2021
Nivel global 2,9 -4,9 5,4 82,8 101,5 103,2
China 6,1 1,0 8,2 52,0 64,1 70,7
SUA 1,7 -8,0 4,8 108,7 141,4 146,1
Zona Euro 1,3 -10,2 6,0 84,1 105,1 103,0
Japonia 0,7 -5,8 2,4 238,0 268,0 265,4
UK 1,4 -10,2 6,3 85,4 101,5 103,2

Sursa: (6).
Dar cum ar putea fi explicată ineficacitatea flagrantă a politicilor monetare hiper-expansive practicate de băncile centrale din SUA, Zona Euro, Japonia și UK? În opinia mea, această dramatică disfuncție este determinată de faptul că „perfuziile” monetare în valoare de zeci de mii de miliarde de dolari, pe care le implică operaționalizarea acestor politici, nu vizează în mod prioritar contracararea deprecierii eficienței macroeconomice a muncii și a capitalului, principala cauză a crizelor devastatoare din ultimul deceniu, ci „doparea” creșterii economice, prin finanțarea de către guverne și băncile centrale a insolvenței din corporațiile financiare și nefinanciare „too big to fail”. Sau, dacă îl parafrazăm pe Deng Xiaoping, am putea spune că politicile monetare neconvenționale pot fi comparate cu niște pisici care nu prind șoareci și sunt teribil de costisitoare.

Dar se mai poate face oare ceva pentru a contracara, cât de cât, această teribilă spirală vicioasă? Evident, întotdeauna se mai poate face ceva în asemenea situații dramatice. Dar aceasta implică, înainte de orice, o revenire cu picioarele pe pământ a tuturor acelora care cred că doar „banii aduc fericirea”.

Surse:
https://www.bis.org/cgfs63.pdf;
https://www.marketwatch.com/story/the-fed-is-going-to-buy-etfs-what-does-if-mean-2020-03-23;
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/a-doua-revolutie-chineza-si-urmarile-sale;
https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2019/02/weodata/index.aspx;
https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2020/01/weodata/index.aspx;
https://www.imf.org/en/Publications/WEO/Issues/2020/06/24/WEOUpdateJune2020;
https://data.worldbank.org/indicator;
https://www.bis.org/statistics/totcredit.htm?m=6%7C380%7C669.