Robert Şerban: Există o vârstă a prieteniei? Vă mai faceţi prieteni acum? Credeţi în prietenia cu oameni mai tineri?
Nicolae Breban: Să vă spun ce e cu prietenia: se zice că poţi să-ţi faci prieteni doar la o anumită vârstă, adică în tinereţe. Eu nu cred asta. Prietenia o faci cât încă eşti viu. Dar puţină lume rămâne vie înainte de moarte. Eu cred că sunt viu şi astăzi, adică extrem de sensibil şi de receptiv la un om – n-aş zice deosebit, ci la un om de care am nevoie. Prietenia este o formă de necesitate superioară. Într-un roman al meu, definesc politica drept o „prietenie organizată“. De fapt, şi prietenia literară e politică organizată. Noi eram, pe vremuri, grupuri subterane, într-o literatură plină de marasme. Colcăia un penibil marasm pro-sovietic, şi atunci am decis să ne formăm pentru un alt tip de literatură. Pentru asta trebuia să fii un grup absolut compact, să faci politică literară. Eu am făcut chiar prea multă, am ajuns în Comitetul Central – mi-a „scăpat mâna“, cum se spune…
– Ce-a spus Nichita atunci când aţi ajuns în C. C.?
– În C. C. au fost mulţi – şi Paler, şi Stancu, D. R. Popescu –, dar se uită că eu sunt singurul care şi-a dat demisia. Asta nu se mai spune. Ei au rămas acolo, eu am plecat, eu am plecat!
În 1968, când a avut loc singura Conferinţă liberă a scriitorilor, cu vot liber şi secret, trupele sovietice erau pe Prut, şi atunci am obţinut de la Ceauşescu să „dea puţină lesă“. Eu am profitat, aveam un om la Comitetul Central, pe Dumitru Popescu, care era fascinat de Animale bolnave… M-a chemat într-o împrejurare, de faţă fiind şefii propagandei şi agitaţiei, şi a întrebat: „Dar cum a apărut cartea asta în sistemul nostru?!“ Deşi mi s-a cerut, n-am tăiat nimic din carte.
– Dar cine v-a susţinut, totuşi?
– M-a susţinut propria mea megalomanie, încăpăţânarea de a nu strica un lucru bine făcut! Mai mult, după ce m-am întors în ţară, am publicat Îngerul de gips, ca să arăt încă o dată că sunt cel mai bun constructor de romane din România. La „Ştefan Gheorghiu“ s-a făcut o adunare, în care s-a spus că e un roman „duşmănos“, pentru că se termina cu propoziţia „Un salt între două morţi“, adică negarea atât a existenţei, cât şi a non-existenţei. Dumitru Popescu a spus că trebuia publicat, pentru că devenisem prea cunoscut în străinătate şi nu voiau să se spună că sunt cenzurat în România. Mai târziu, Dumitru Popescu a scris un roman în care e vădit influenţat de mine.
Nici n-am ştiut că voi fi membru în Comitetul Central. Am fost trimis la Brăila, unde l-am întâlnit pe Macovescu – eram colegi în Biroul Uniunii Scriitorilor –, credeam că trebuie să văd nişte fabrici, şi deodată mă trezesc într-o sală de trei mii de oameni, unde mi se spune că într-o jumătate de oră voi fi membru al C. C.! Sigur, puteam să mă ridic şi să plec. Însă voiam să iau o revistă importantă şi să afirm tonul estetic al grupului meu, să lupt împotriva dogmatismului stalinist care încă mai funcţiona în România acelui moment.
– Ce reacţii au avut colegii când au aflat de numire?
– Să vă spun ce am făcut pentru prieteni. I-am impus pe aproape toţi în Biroul Uniunii – pe Baltag, pe Matei Călinescu, pe Nichita Stănescu. Matei era un reacţionar, nici măcar nu era membru de partid. Când am preluat România literară, l-am eliberat pe Păunescu din funcţie şi l-am pus pe Nichita. Nichita a murit în acest post.
Dându-mi demisia, şi apoi întorcându-mă ca un paria, ca un „lepros social“, cum mi-a spus Păunescu atunci, n-am mai putut să-i ajut, şi atunci ei au fost brusc atraşi de alte interese. Zâmbeau la adresa mea că m-am pus cu şeful statului, că sunt puţin rătăcit, că sunt exaltat. Am zis, e în regulă, dacă nu vă interesează, mă retrag – şi aşa mi-am scris cărţile mele cele mai mari.
– Care a fost relaţia dumneavoastră cu Marin Preda? Era o relaţie concurenţială?
– La început, nu. Eu l-am admirat enorm. Citisem Întâlnirea din pământuri şi Moromeţii I şi mi-am dat seama că sunt în faţa unui mare stilist, deşi temele şi lumea lui erau cu totul diferite de ale mele. L-am văzut odată la o librărie de pe bulevard, Librăria „Sadoveanu“ – încă nu debutasem –, era îmbrăcat într-o scurtă şi o căciulă ţărănească. Eram fascinat şi m-am luat după el. Era o zi de primăvară, cu pecete de zăpadă. M-am luat după el vreo oră, ca după o femeie! Talentul nu înseamnă să scrii bine. Oricine poate scrie bine. Talentul înseamnă două lucruri: primul, emoţia în faţa unui adevărat creator. Când văd unii tineri care sunt obraznici cu mine, îmi dau imediat seama că nu au talent! Al doilea semn al talentului e spaima de ratare. Mie mi-a fost frică de ratare. Şi acum îmi e frică. Când mă uit la maeştrii mei, Nietzsche, Dostoievski, şi n-am radicalitatea lor, n-am forţa lor de viziune, n‑am curăţenia lor intimă, care să proiecteze lumi fantastice şi necesare şi reale, îmi dau seama că sunt un biet emul pierdut într‑o ţară din estul Europei. Dar îmi recunosc starea, deşi unii mă asigură că sunt un bun scriitor şi că intru în istoria literaturii. Iar eu dau, la modul sadic, masochisto-sadic, exemplul lui Cezar Petrescu, care avea gloria pe care o am eu astăzi, dar care e total uitat.
– Una dintre temele importante ale romanelor dumneavoastră este relaţia maestru-ucenic. Aveţi în viaţa reală mai mulţi ucenici. Unii mai reuşiţi, alţii mai puţin. Cum reuşiţi să le creaţi senzaţia de egalitate, care ar trebui să se instaureze între maestru şi ucenic.
– Cred că greşiţi. Nici între tată şi fiu, nici între maestru şi ucenic nu trebuie să existe o relaţie de egalitate. Ca să fiu brutal, v-aş spune că nu m-aş duce niciodată la bordel nici cu fiul, nici cu tatăl meu. De altfel, am oroare de astfel de lucruri. Sunt fericit că am făcut un liceu de băieţi. Aveam un formidabil romantism al fetei, al femeii, şi el mi-a rămas şi astăzi. Relaţia maestru-ucenic provine din cuplul axial al creaţiei mele, cel al sclavului şi al stăpânului, al călăului şi al victimei. Ele provin din Fenomenologia spiritului a lui Hegel şi din Dostoievski.
Spuneam mai înainte că noi nu am avut nici un fel de maeştri direcţi. Dar am încercat să creez o şcoală de roman, şi am acceptat pe lângă mine câţiva tineri, în anii şaptezeci-optzeci. Ei se buluceau în micile mele încăperi: Stelian Tănase, Florin Sicoe, Mircea Săndulescu (un prozator care s-a pierdut, a plecat în America), Ioan Groşan, un mare nuvelist, care acum scrie primul său roman. Ei nu au adăstat prea mult pe lângă mine. I-a îndepărtat revoluţia, libertatea. Până atunci, de câte ori mă întorceam de la Paris, veneau cu toţii, făceam nopţi albe. Şi cu ei, şi cu alţii, care nu-mi erau ucenici, Pleşu, Liiceanu. Ultimul meu articol publicat înainte de 1989 a fost în favoarea lui Liiceanu şi Pleşu. Mi-au plăcut întotdeauna grupările literare, convivialitatea şi mai ales formarea în grup.
Maestru-ucenic este tema tetralogiei la care scriu acum, Ziua şi noaptea. Primul volum trimite la cele două modele paideice, maestrul de zi şi maestrul de noapte. Maestrul de zi se cheamă Martinetti, tipul european, umanist, deschis, iar maestrul de noapte e un nebun, Jichidi, care va domina volumul al patrulea. E un intelect superior, extrem şi negru. Groşan remarca drept model al primei părţi Muntele magic al lui Thomas Mann. Eu nu mă feresc de modele. Dimpotrivă, le caut, pentru că îmi convin, într-un sens profund. De altfel, forţez ca proza română să iasă din starea în care a fost între războaie: pitorească, descriptivă, cronicărească. Multe romane erau simple cronici, poate necesare constituirii statului român modern.
În tetralogia la care scriu, aduc un elogiu Renaşterii, pe care încerc să o înţeleg. E a doua mare victorie a spiritului european, după spiritul grec. Ea a cultivat acest tip de existenţă creatoare: atelierele literare, relaţia maestru-discipol. Aceste lucruri s-au pierdut în Europa. De aici provin degringolada şi spargerea artelor, pentru că nu mai există aceste structuri formatoare esenţiale. Regula ca un tânăr să ucenicească ani lungi pe lângă un maestru rebarbativ, hirsut, neplăcut, dar care deţine secretul, formula, care stăpâneşte un lucru ciudat, pe care ceilalţi nu-l au, s-a pierdut. E ca şi în relaţia cu o femeie foarte-foarte frumoasă, la care ai bănuiala că nu poţi ajunge, şi nu depăşeşti cele două cvartale de blocuri din jurul ei, luni şi nopţi la rând!
– Aţi fost şi sunteţi un bărbat foarte frumos. Dar şi orgolios. Sunt femeile atrase de acest tip, aparent rece, distant, la care ajungi doar cu mari eforturi?
– Nu prea, nu prea. A fost şi un fel al meu de a ţine la distanţă femeile frumoase, mai ales când eram tânăr. M-am ferit de femeile foarte frumoase, pentru că ştiam că o femeie foarte frumoasă cere foarte multă energie şi foarte mult timp. Or, eu visam să ajung scriitor şi ştiam că am nevoie de timp pentru cultură, pentru scris. Eu n-am avut talent la început. Abia la douăzeci şi opt de ani a apărut această frază a mea, cu care operez şi astăzi. Fraza asta complicată şi cristalină. Eu scriam prost în tinereţe, pe când alţi colegi ai mei scriau splendid.
Am făcut din relaţia cu femeia un motiv al operei literare. Tensiunea bărbat-femeie e un miracol al existenţei şi un semn al dumnezeirii. Ca să ne facă să trăim în profunzime existenţa, Dumnezeu a creat această tensiune între bărbat şi femeie. Încă din adolescenţă vedeam femeile, chiar pe cele umile, ca pe nişte amazoane, ca pe nişte îngeri căzuţi. Nu credeam că au sex, rochiile mi se păreau pur formale. Era o autoritate magică în femeie. Şi azi mi se întâmplă, uneori, să mă mire că o femeie îşi suflă nasul, de exemplu. Exagerez puţin, dar întotdeauna m-a lezat sarcasmul pe care unii bărbaţi, dintre care destui scriitori, îl au faţă de femeie. Respect într-un mod absolut femeia, pentru că am nevoie de ea ca să simt tensiunea existenţială.
Sunt două semne ale dumnezeirii, eu încă le caut, pentru că nu mi s-a hărăzit darul credinţei: relaţia între bărbat şi femeie, acest mister al tensiunii – ea este ca mine, dar este mereu altcineva, ea este eu, dar un eu pe care nu-l recunosc, pentru că este tot timpul altceva, fiind tot timpul eu însumi. Această dedublare în identitate creează o tensiune enormă. Celălalt semn al dumnezeirii este moartea, întreruperea brutală a unui segment de existenţă. Luciditatea existenţei, a unui corp unitar – Nichita vorbea de fiinţa umană ca o fantă, care termină brutal această existenţă – este amplificată prin moarte. Moartea sporeşte tensiunea existenţei şi ne proiectează într-o altă specie decât aceea a primatelor.
Am fost întotdeauna recunoscător femeii, pentru că în perioada mea de debut întârziat, greoi, în sărăcie, păream un ratat – şi chiar eram un ratat – (Arghezi are o strofă foarte frumoasă: „Într-o viaţă de durată/ Ai murit de patru ori/ De aceea n-ai să mori/ Înc-o dată niciodată“. Eu am murit de mai mult de patru ori); deci în perioada aceea în care nu se apropia nimeni de mine, sau după 1972, când iarăşi m-am însingurat, femeile s-au apropiat de mine. Fără să-şi explice bine de ce – pentru că eu eram zănatec şi exaltat!