La curtea lui Giray Han era o atmosferă calmă, iar curtenii încercau să-l înveselească pe Mai-Marele lor, cu dansuri sofisticate și mâncăruri alese. El, însă, rămânea trist și privea mereu spre Fântâna cu lacrimi. Șirul necontenit de apă îi păstra vie amintirea unei fete frumoase și a unui episod tragic din viața lui. O campanie scurtă de cuceriri și pradă, pe care a dus-o în Regatul Poloniei, i-a dăruit drept trofeu pe încântătoarea Marie, fată de nobil căreia el, Giray Han, tocmai îi ucisese logodnicul, peVaslav. Adusă la palatul din Bahcisarai, urma să devină perla haremului. Dar dialogul și apoi lupta între Zarema, fosta preferată a Khan-ului, și Maria duce la uciderea acesteia din urmă și, drept pedeapsă, a Zaremei însăși. În locul a două femei frumoase, Giray Han a rămas cu o fântână de lacrimi și un șir de amintiri dureroase — poate, remușcări? În locul împlinirii sufletești, un destin trist, căruia nu îi mai putea contrapune nimic. Sau era doar o predestinare, doar începutul unei istorii?
La începutul secolului al XIX-lea, Alexander Pușkin scria poemul Fântâna din Bahcisarai,așezând pe harta spirituală a regiunii un loc și un mit. Muzica lui Boris Asafyev precum și interpretarea irepetabilă a Galinei Ulanova și a Maiei Plisețkaia au vorbit culturii europene despre tătari în cu totul alți termeni decât ne obișnuiseră manualele de istorie sau romanele de profil. Numai că vremurile nu au atât de multă sensibilitate și au transformat povestea într-un șir de deportări și suferințe. Abia întorși din Siberia — unde fuseseră mutați de către Stalin — tătarii din Crimeea nici nu au reușit să reînoade existența pe locurile străbunilor lor și a venit anexarea peninsulei de către Rusia, în 2014. Dureri încă vii, destine frânte, speranțe nerostite s-au văzut din nou ascunse sub draperia politicului la masa căruia, un grup mic de oameni obosiți, nu are cum să mai conteze.
Sub ochii noștri s-a derulat al treilea val mare al deportării acestei populații, după cele din sec. al XIX-lea, respectiv cel din 1944. Minoritari la ei acasă, tătarii de azi își duc traiul mai mult în pribegie, luptând pentru drepturi fundamentale, precum cel la identitate, ori securitate personală și de grup. Crimeea, altădată lăudată de poeți și călători pentru peisaje și floră, căutată de negustorii genovezi și dorită de marile puteri de la Marea Neagră, se transformă sub ochii noștri într-o cazarmă militară din care dispar, treptat, oameni și legende, tradiții, civilizații și viața însăși, spre a deveni un simplu instrument de șantaj sau exersare a puterii. Straturi succesive de necazuri au dus fântâna din Bahcisaraiîn fiecare familie și, mai departe, în viața fiecărui supraviețuitor. Realitatea este, însă, la îndemâna celor nepăsători la toate acestea și care, liberi de orice înțelegere, propun o altă variantă a tabloului local. Legată, teritorial și istoric, de Ucraina, peninsula este subiect de dispută între propaganda rusă și vocile tot mai rare ale băștinașilor. Întrebarea privitoare la primii locuitori, respectiv la ordinea sosirii migratorilor ascunde nevoia de legitimare a discursului politic, dar și a istoriei orale, oricât de cenzurată va fi fiind. În esență, sub umbrela prezenței primordiale și neîntrerupte a rușilor în Crimeea, Kremlinul caută explicația universală a anexărilor și a dominației.
Istoriile tătarilor ni-i prezintă ca pe un amestec de populații antice — taurini, sciți, kipchaci, nogai, pecenegi — peste care s-a adăugat,după 1241, ocupația mongolă,cu propria-i cultură instituțională și militară, apoi procesul adoptării Islamului sunnit în paralel cu aculturația numeroaselor elemente de civilizație vest-europeană, adusă de negustoriși de contactul cu populațiile vecine, karaiți, armeni, ruși creștin-ortodoxi. Tocmai acest amestec macerat timp de secole, îi determină să respingă includerea lor simplificatoare, în grupul mongol sau în cel turcic! Tătarii se declară o populație aparte, cu o istorie densă și treptat, sedentarizată. Începând cu 1449, un grup direct moștenitor al Hoardei de Aur întemeiază Hanatul Crimeii, cuprinzând nu doar peninsula, ci toate malurile Mării de Azov, respectiv sudul Caucazului. Recunoscându-l pe Haci I Giray, descendent al lui Gingis Han, drept conducător, noul stat avea să-și mențină și chiar să-și extindă dominația în ciuda marilor puteri care îl înconjurau. Poziția sa strategică la Marea Neagră va duce la înflorirea comerțului cu bunuri, dar și cu sclavi, în timp ce caii și abilitățile de luptători vor face din tătari aliați respectați ai Imperiului Otoman. În anul 1571 reușesc să cucerească suburbiile Moscovei, pe care însă le vor distruge și abandona. În schimb, țarii ruși vor plăti tribut hanilor tătari până la începutul sec. al XVIII-lea. Monarhie constituțională, Hanatul recunoștea puteri largi micii aristocrații — merza — care avea putere de decizie și era consultată în toate problemele de importanță majoră. De aici, tradiția auto-guvernării și predilecția pentru autonomie, atunci când independența nu a mai putut fi menținută!
A fost nevoie de trei secole pentru ca Rusia să devină, sub comanda Împărătesei Ecaterina cea Mare, o adevărată putere militară și să anexeze Crimea în 1783. Ca urmare, tătarii vor cunoaște primul val de deportări/diaspora, cei mai mulți refugiindu-se în Dobrogea, Bulgaria, Turcia, Georgia de azi, odată ce reușeau să scape de urmăritorii ruși. Istoricii includ în acest val și migrația masivă ce a urmat Războiului Crimeii, încheiat în 1856, și estimează în jur de 1.800.000 persoane care au părăsit, în acest mod, peninsula. Acestei migrații îi datorează Kremlinul oportunitatea de a prezenta, azi, Crimeea ca regiune istoric rusească, tocmai pentru că, prin anexare, rușii au forțat băștinașii să-și abandoneze locurile natale. În termenii de azi ai dreptului internațional, am califica întreaga operațiune drept epurare etnică!
Un al doilea val de emigrație/deportare va fi coordonat de Stalin, în 1944. Sub considerentul punerii sub control anaționalităților suspecte,etnicii tătari (între 200 și 300.000 oameni) vor fi duși în Sürgünlîk, adică mutați forțat în așezări speciale din Uzbekistan (150.000), parțial în Kazahstan și Tajikistan, sau chiar regiuni din Federația Rusă, fără vreun cap de acuzare sau termen rezonabil de revenire pe pământul natal. Se estimează că 46% dintre ei au murit în drum spre locul de deportare. Dar cei mai mulți nu au mai reușit să-și revadă casele, deoarece, fără vreun motiv explicit, li s-a interzis să revină în Crimeea până după dezintegrarea Uniunii Sovietice. A fost motivul care a cristalizat organizarea tătarilor în lupta pentru redobândirea drepturilor civile elementare — identitate, cetățenie, expresie, dreptul de a reveni în Crimeea. Mustafa Dzhemilev a devenit purtătorul de cuvânt și de speranțe a sute de mii de tătari, prin protestele sale, prin anii de închisoare politică (15 ani), inclusiv în lagărul de la Magadan sau în izolator, muncă forțată, greva foamei (303 zile, cea mai lungă perioadă din istoria mișcărilor pentru drepturile omului), susținere din partea unor activiști precum Andrei Sakharov, ulterior a premiului Lech Walessa, a recentei nominalizări Saharov din partea Parlamentului European, respectiv a filmului Mustafa, prezentat anul acesta la Festivalul de la Berlin. A deținut poziția de președinte al Mejlis, autoritatea executivă permanentă, non-teritorială a tătarilor, între 1991 și 2013, prin care a coordonat revenirea în Crimeea a majorității urmașilor celor deportați și, apoi, lupta lor pentru recunoașterea și respectarea drepturilor omului, dar și a grupurilor etnice. Membru al Parlamentului de la Kiev, are interdicție de a intra în Crimeea, după o viață dedicată luptei pentru drepturile tătarilor din peninsulă. În Aprilie 2014, în timp ce încerca să treacă frontiera, i s-a înmânat un document nesemnat, fără antet, neasumat de Autoritatea Rusă pentru migrație dar pus în executare.
Odată cu anexarea de către Rusia, în 2014, a avut loc cea de-a treia deportare, în cadrul căreia între 30.000–35.000 tătari s-au văzut obligați să ia din nou drumul exilului, majoritatea spre vestul Ucrainei, spre a evita riscurile majore cu care sosea noua ocupație rusească. Practic, Kremlinul consideră această regiune drept parte constituțional integrantă a Federației Ruse, aplicând, după caz, legislația rusă scrisă sau nescrisă, independent de orice acorduri prealabile sau de dreptul internațional. Alexander Osipov, cercetător al Centrului European pentru Problemele Minorităților, a realizat, încă din 2014, o listă cu riscurile la care se supune, individual sau in grup, orice persoană care decide să locuiasă în continuare în Crimea. În primul rând, ar fi presiunea, formală sau informală, chiar în contradicție cu legislația în vigoare. Intră aici: urmărirea, în special a activiștilor civici; controlul domiciliului sub diferite pretexte; interceptarea comunicațiilor private; acuzarea de fraudă, mai cu seamă a oamenilor de afaceri; inserarea de droguri în buzunarele celor indezirabili, spre a fi, ulterior, acuzați de trafic și, eventual, consum de stupefiante; trecerea în șomaj, fără explicații, sau îndepărtarea din învățământul superior a studenților suspectați de activități antirusești.
Cu deosebire grupurile mici de tătari aflați încă în Crimea pot fi considerate și acuzate oricând de acțiuni extremiste. Prin extremism se înteleg adunările comemorative ale deportărilor anterioare, organizarea ONG-urilor pe criterii etnice, eventuala lor sponsorizare din „străinătate“, adică de către organizațiile tătarilor din Ucraina, apariția presei specifice acestor grupuri, menținerea unor site-uri web cu un număr mai mare de 3.000 de vizitatori zilnici. Orice formă care pare suspectă ori care poate fi declarată suspectă, în special cu scopul de a intimida și a bloca pe viitor alte inițiative similare, orice astfel de activitate va fi suspendată, putându-se ajunge până la refuzul de a se acorda — sau a se mai recunoaște — cetățenia sau dreptul de rezidență. Același autor menționează faptul că, în cazul încălcării — oricât de flagrante — a drepturilor omului, recursul la justiție este aproape inutil, datorită limitei fragile între respectarea și încălcarea propriilor legi, respectiv a interpretării acestora.
Ca urmare, raportul pe luna iunie al organizației KrymSOS menționează noi abuzuri și forme de opresiune, menite tocmai să blocheze orice formă de protest sau tentativă de păstrare a identității etnice a minorității tătare. Sub pretextul încălcării legii demonstrațiilor publice, activistul Amethan Yusupov a fost amendat pentru arborarea pe mașina personală a steagului tătar în 18 mai, ziua deportării din 1944, chiar dacă, în mod evident, legea în vigoare nu interzice afișarea simbolurilor aparținând grupurilor minoritare. Percheziția domiciliară, inclusiv cu câini și cu folosirea forței, a continuat să facă parte din agenda zilnică. La fel, obținerea de mărturii false, luate sub tortură, tocmai spre a speria populația civilă și a limita puterea de influențare și credibilitatea liderilor de grup arestați sau condamnați astfel. În plus, un număr de 1.700 de tineri din Crimeea au fost înrolați în armata rusă, fără a li se cere consimțământul. Celor care, din motiv religioase, au cerut forme alternative, de muncă în folosul comunității, li s-a respins din start orice dialog.Este un fapt cotidian ca persoane, care, sub un motiv sau altul, au deranjat, să dispară fără urmă și fără ca familia să mai poată lua legătura cu ele; Mejlis, organismul reprezentativ al tătarilor este interzis, la fel, presa independentă, canalul de știri; folosirea limbii tătare în școlile publice, deși reglemantată juridic, este în curs de restrângere forțată la fel ca și manifestările religioase musulmane.
Loc al disputelor interminabile în jurul clivajului civilizație/barbarie, a celui între Est/Vest, amestec cultural, dar și risc al epurării etnice complete, bastion al Rușilor Albi în urmă cu un secol, dar și simbol al decăderii Imperiului Otoman, odată cu anexarea din 1783, Crimeea a devenit un loc din care se pleacă luând în bagaj suferințe, istorie, listă cu deportări. Aproape fiecare generație din epoca modernă are/a avut experiența directă în materie de exil. Fântâna din Bahcisarainu mai plânge doar pentru prea-frumoasa Maria, ci pentru o populație și o cultură care a înflorit într-un loc dorit azi de cei puternici, numai pentru ei. Co-existența, dialogul, diversitatea civilizațională au fost deportate în istorie, deranjând marile proiecte monologale ale dominației de sumă zero. Iar tătarii, minoritari, obosiți și hăituiți, incomodează tocmai pentru că reușesc, dincolo de exil, să mai simbolizeze o lume a acumulărilor culturale și a conviețuirii multiculturale.