Să ne imaginăm o scurtă poveste. Nu este nici despre dragoste, nu este nici despre ură!
Sau, poate, că are din ambele, câte puțin!

Cineva, Divinitatea, pesemne, se joacă cu tine și îţi dăruieste o țară nici mică, dar nici prea mare, care pe întinsurile ei se face că are munți mijlocii si majestuoși deopotrivă, o mare cu plaje în general frumoase si pline de nisip, ape destule şi, da, până și un fluviu care străbate un sfert din continent.
Țara are şi păduri adânci și misterioase, cum are si ape termale, despre care doctorii lumii spun ca tămăduiesc atât trupurile obosite cât si mințile uneori rătăcite si uzate de atâta viață.
Ca să vezi de câtă generozitate e vorba, aceeași țară mai are şi câmpii mănoase despre care, cu ceva timp în urmă, un diplomat dintr-o țară nordică afirma, aproape cu invidie, că poate hrăni până la 80 de milioane de suflete. Țara aceasta are, ea însăși, vreo 20 de milioane de suflete, câteva, vreo trei milioane se pare, rătăcite pe meleaguri străine în cautare de, ei bine – tocmai de acea țară promisă, acolo unde ei s-au născut – dar pe care au găsit-o, deocamdată, acolo unde s-au așezat.
De ce se întâmplă toate astea?
Ei bine, pentru că în țara aceasta, a noastră, nu-i așa! – da, țara cu „darurile” pomenite mai devreme – nu știe aproape nimeni dintre locuitorii ei să locuiască liniștit și frumos (sau știe, dar o face, îndeobște, urât) și apoi să trăiască așa cum s-ar cuveni. Adică, așa cum vedem că își duc alții viața, din țări poate mult mai sărace în comparație cu a noastră, dar care, se întâmplă, că „știu” pur și simplu să trăiască! Și, mai cu seamă, știu cum să se conducă ori cum să fie conduși! De oameni ieșiți dintre ei, aleși de ei și puși pe liber urgent tot de către ei, atunci când indivizii cu pricina nu mai dau randament. Sau, mai grav, când încep să-i mintă sau să-i fure la propriu. Adică, tocmai ceea ce nu s-a întâmplat vreme de un sfert de veac și mai bine în țara pomenită la începutul acestui nevinovat text! Da, în această țară prețuită, se pare, de Divinitate, dar răscolită, furată si disprețuită cu asupra de măsură de o bună parte dintre oamenii ei. În primul rând, de aceia care au condus-o, dar, vai, mă tem că şi de o însemnată parte dintre locuitorii ei, din toate categoriile sociale. Pentru că altfel, e aproape imposibil de explicat de ce ea arată şi continuă să arate așa după un sfert de veac, dar nu de singurătate marqueziană (Macondo-ul imaginat de marele Gabo are, totuși, minunăția lui inimitabilă!) ci, din nefericire, profund românească! În cele din urmă, nu noi, oamenii acestei țări, ne facem vinovați că unii (mulți, spre jena noastră) pe care i-am „ales”, au prăduit totul în cale, de la petrol la fabrici, de la păduri la bănci, de la educație la sănătate şi lista rămâne, la propriu, insuportabil de lungă?

În fond, Ei, „supremii” suntem, în cele din urmă, noi! Noi, cei care i-am pus acolo, în fruntea acestei țări, hărăzită de cineva de deasupra noastră cu toate darurile posibile, cum mă încăpățânez să cred, dar care obișnuim să nu ne pese nici cât o ceapă degerată de ce au făcut, fac în continuare si, mă tem, că vor continua să facă cu ea.
Ei, adică noi!

Adrian Marcu