Joia trecută am rămas fără telefon. O oră, două…, nu știu dacă trei. Fiindcă n-am rezistat mai mult și am ieșit să-mi schimb cartela SIM — cauza din care rămăsesem orfan de ambele apleluri: primite și efectuate. Și am făcut-o „inteligent”, cu puține minute înainte de șase. Nu, nu înainte de opt, ora începerii returului FCSB-ului cu Lazio. Am ales, îmi ziceam, adevăratul meci — „finala” care ține oamenii lipiți de ecranele televizoarelor, și nicidecum prin reprezentanțele Vodafone: turul dintre Tudorel și Codruța. Pentru că — nu-i așa?! — suntem brazilieni când e vorba de politică. Ne lăsăm străzile favelelor pustii când joacă Seleção-ul nostru.
Iar reprezentanțele — au fost trei, până la urmă, pentru SIM-ul meu („probleme de sistem!”) — arătau ca mahalalele Rio-ului în 16 iulie 1950, pe la 3 după-amiaza, când Brazilia habar n-avea încă ce dramă îi pregătesc „Orientalii” (República Oriental del Uruguay, după numele oficial, de unde și porecla locuitorilor), prin Schiaffino și Ghiggia. Dramă națională, dar și tragedii individuale (cum sunt ele, tragediile), fiindcă atunci Maracanã s-a transformat într-un imens cimitir.
Așadar, la Vodafone, gol. Și în primul, și-n al doilea și-n, slavă Domnului!, ultimul magazin. Dar sigur c-am pierdut marea pledoarie a ministrului Toader împotriva șefei DNA. Turul — adică ceea ce s-ar putea numi scurtul drum al lui Tudorel către Dorel.
M-am ales, în schimb, cu al doilea meci al serii, cel de la Roma, în timpul căruia, vreau să cred, oamenii au revenit în marketuri, pe străzi, la viețile lor. Fotbalul nostru nu ne mai adună de mult în fața ecranelor și nici gând să ne poate scoate afară din case pentru a sărbători ceva. Așa că m-am trezit zicând: „Dodele, fă ceva!”. Degeaba.
Și totuși Dodel a făcut cam ce-a făcut Dorel — Dorel cu acte-n regulă de marțea asta-nainte: a fost bun cât a ezitat să fie ceva. Și nu mai e mult (la CSM — seamănă cu ce scandează în Liga Campionilor la Handbal Feminin: Club Sportiv Municipal, nu?! — a fost 5–1) până la ghemul de 6–1 din setul decisiv. Cel de la Hermannstadt, ca să nu ocolim „sportul alb” la care am revenit (cum ne place să credem global) pe primul loc în lume la fete.
Ce pufoasă e banca de rezerve! Nu cum s-au lovit mingea și „Bizonul” la poarta nouă, romană! Ca două pietre de curling.
Iar dacă tot a venit vorba, a fi dopat la curling e, probabil, ca și cum ai bea două sticle de Pepsi la șeptic junori 2. Sau ca și cum ai fi rus și, având o inimă mare, sensibilă, ai lua meldonium cu votcă, preventiv, să nu faci cumva infarct de emoție, de simțire citind Ana Karenina departe de Moscova, tocmai în Coreea de Sud. Sau ca și cum, român fiind, ai pune picături de nas în „Tăriceanu” — cum îi spunea un oaspete pe termen lung al meu, zugrav, jumătății lui de „Săniuța”.
Noi, pe-aici, abia am trimis Olimpiada de Iarnă de la Pyeongchang în istorie și ne-am și apucat de curling justițiar. Chiar și așa, fără echipament, cum o facem dintotdeauna.
Ne-ajută și vremea: e, în sfârșit, material genetic pentru oameni de zăpadă. Deci avem de unde fura! Mături…