Nu știm ce este Europa și depinde numai de noi să-i formulăm și să-i punem în valoare identitatea. Poate fi un continent, ceea ce nu mai înseamnă mare lucru azi, în epoca internetului; poate fi o cultură — iar aceasta ar trebui să o cercetăm cu luare aminte; poate fi o civilizație sau un mit. Dar Uniunea Europeană este o realitate certă, politică, economică, valorică și, înainte de toate, a-suveranistă. Nu contestă în niciun fel suveranitatea statelor membre, dar este întemeiată și funcționează în vederea contracarării derapajelor pe care le induce suveranitatea eronat înțeleasă, aducând înapoi secole de istorie întunecată și sângeroasă. Uniunea Europeană — în forma/formele ei inițiale de Comunități Europene — a luat ființă tocmai pe ruinele unui război sinistru și tocmai pentru a inhiba, de acum înainte, orice posibilitate de a relua starea de fapt din 1945. Istoria, în mersul ei, ne propune variante noi de conviețuire sau conflict, ne oferă lecții sau sancțiuni. Ivirea Comunității Europene în 1953 a fost o lecție învățată și, dincolo de toate disensiunile politice, a fost o lecție dusă mai departe drept protecție împotriva răului. În esență, două sunt propozițiile care însumează întreaga noastră străduință postbelică: independența nu înseamnă libertate, ci in-dependență, adică putere discreționară asupra vieților noastre; dialogul și cooperarea vin cu unele condiții reciproce, dar promit protecție și liniște. Cine nu pricepe aceste două axiome fundamentale stă în coloana celor ce vor să ne mai sfâșie viețile, fără a avea nimic la orizont decât satisfacția toxică a distrugerii, impunerii, voluptatea răului absolut. Auzim acum tot mai multe voci așa-zis „suveraniste” care contestă totul în numele unor agende iluzorii, dezarticulate, orientate strict pe termen scurt, până la prima sărbătorire pe care și-au programat-o. Cu siguranță, sunt incapabili să explice mecanismele suveranității pentru că sunt incapabili să înțeleagă anatomia unei asemenea instituții. Dar, cu câteva metafore pentru amorțit electoratul, cutreieră lumea noastră politică în speranța că distrugerea și crima le poate umple tolba de așteptări. Nu știm ce fel de oameni sunt, cât de adânci le pot fi nemulțumirile, dar, după cum se încheie acest 2024, putem spune că suntem în toiul unui real „conflict al civilizațiilor”. Nu neapărat în sensul lui Huntington, nici în vreunul apocaliptic, ci în înfruntarea dintre o lume a dialogului și una a urii și nevoii de răzbunare.
Am început anul, cum altfel?, sub auspiciile Concertului de Anul Nou de la Viena. Acel eveniment cu iz monden, cu ștaif, dar și cu mesaje subliminale pe care, dacă le lăsăm nedecriptate, le vom avea de înfruntat un an întreg. În prima zi a anului 2024, dirijorul german Christian Thielemann a venit cu un program parcă prea alert, cu marșuri, polci și galopuri anunțând o stare de spirit latentă în Europa: o lume încă adormită, dar care avea să se ridice repede pentru a pune sub semnul întrebării însuși confortul acestui somn. Iar cea mai importantă ocazie au fost alegerile europarlamentare, desfășurate între 6 si 9 iunie. Fără mari noutăți, am fost nevoiți să numărăm mandate multe în contul unor formațiuni declarat „suveraniste”, adică aflate în răspăr cu instituția spre care urma să-și trimită reprezentanții. Ce să cauți la masa unei familii pe care o detești? Cum să faci parte din legislativul unei entități politice împotriva căreia îți îndrepți toate eforturile? E adevărat că, în urmă cu mai bine de jumătate de secol, un cunoscut scriitor indiano-britanic, George Orwell, ne oferea și răspunsul: dubla-gândire. Cine a crezut că aceasta a fost abolită odată cu căderea Zidului Berlinului s-a înșelat din nou. A stat pitită, așteptând ziua cea mare în care să-și facă revenirea în scenă! Iar în urma distribuirii mandatelor și a organizării grupurilor politice, am descoperit „Patrioții Europei”, cu 84 de mandate și, respectiv, „Europa Națiunilor Suverane”, cu 25 de parlamentari. E adevărat că fiecare opțiune politică trebuie să-și aibă calea de exprimare, dar, într-un parlament al cooperării de dincolo de suveranism, este o contradicție în termeni, o falsă promisiune electorală și, de ce nu?, un cal troian în funcționarea clubului comunitar. Cei ce i-au votat își imaginează că „aduc puterea înapoi acasă” și le vor oferi lapte și miere. Normal că nimeni nu spune că laptele respectiv e toxic, iar mierea e epuizată de la finele războiului mondial. După cum, fapt extrem de grav la aproape jumătate de secol de alegeri europene, începând din 1979, nu am avut, de fapt, o campanie electorală europeană. Majoritatea candidaților au vorbit despre problemele interne ale țărilor de origine, despre profitul imediat prezumat pentru o anumită țară, nicidecum despre reforma Uniunii, despre identitatea acesteia, despre ceea ce dorim de la ea. E un grav semn de maladie socială să organizezi alegeri europene, însă accentul să cadă pe orice altă temă. Ca și când Uniunea Europeană ar fi fost o simplă umbrelă, înlocuibilă și, de ce nu?, ușor de îndepărtat. Nu poți pretinde avantajele Uniunii câtă vreme, în momente atât de convulsive cum sunt cele pe care le parcurgem, nu te preocupă tocmai buna funcționare a Uniunii. Să recunoaștem, anul acesta nu prea am auzit discuții pe această temă!
Se mai impune să repetăm până pricepem sau pierim sub propria inconștiență: dacă în anii de după război, cei ce au făcut posibilă ridicarea acestei Comunități Europene, exista o intelectualitate cu adevărat angajată, capabilă să impună valori și limite, să dea criterii și să aprindă luminița de la capătul războiului, asistăm acum la un cor al „poporului” în sensul cel mai propagandist cu putință, cel de narodnicism, poporanism, sămănătorism, care coboară dincolo de orice criterii juridice ale suveranității spre înțelegerea și digestia „omului simplu”. Nimic nefast în a oferi șanse indivizilor să se simtă actori sociali în lumea în care viețuiesc, dar ne aflăm la mii de ani distanță de democrația directă (reală sau nostalgică) a Greciei antice. A căuta să soluționezi neajunsuri contemporane cu instrumente vetuste nu poate produce decât infecții politice, cu efecte dintre cele mai dezastruoase. Nu am auzit anul acesta vocea cărturarilor care să intre în dialog, să explice, să formuleze norme, proiecte, simboluri. Nu am asistat nici măcar la coagularea unui număr de lideri cu adevărat puternici în Europa, vocali și capabili să echilibreze balanța retorică. În timp, nu s-a realizat nimic fără prezența lor, iar acum sunt de negăsit. Suveranitatea este o jucărie periculoasă. Intelectualii autentici știu că, etimologic, suveranul are o putere absolută, neîngrădită de nimeni și imposibil de controlat. Abia în epoca medievală, aristocrația (cu toate metehnele ei) a reușit să rupă fragmente din această putere absolută spre a putea avea un cuvânt de spus. Nu a reușit întotdeauna, și atunci nu a fost bine pentru nimeni. Nici măcar pentru țăranii păcăliți cu vreo găleată de faină! E greu să cedezi puterea, dar e cu mult mai dificil să o limitezi atunci când ea e adunată toată în mâna cuiva asupra căruia nu ai decât șansa de a comenta pe rețelele de socializare! Diferența dintre cărturarii autentici și intelectualii oportuniști e tocmai poziția față de putere și deținerea ei exclusivă. Suveraniștii cer puterea „acasă” spre a o putea utiliza și abuza în voie. Uniunea Europeană se dorește tocmai opusul: separarea și controlul puterilor pentru a contracara abuzul, chiar cu prețul întârzierilor, compromisurilor, fragmentării. Cine este mai presus de lege? Orice suveran, căci el are puterea de a modifica legea după bunul plac. Cine îl poate opri să facă rău?
Și totuși, 2024
Slovacia a organizat alegeri prezidențiale în luna martie, pe fondul gravelor tensiuni interne, a acuzelor de corupție și a anunțului doamnei Caputova că nu va mai candida pentru un al doilea mandat. Ca urmare, „opoziția”, SMER și aliații au reușit să-l impună pe Peter Pellegrini în prima poziție din stat, cu 53.12% dintre opțiuni. Ezitările, greșelile, corupția din rândul celor creditați drept alternativă i-au împins pe aceștia în afara turului secund. A urmat tentativa de asasinat la adresa lui Robert Fico, președintele SMER, fost și actual premier vocal eurosceptic, vocal suveranist. El conduce o coaliție a stângii cu extrema dreaptă, coordonată după vorbele liderului SNS, Andrej Danko, de „politica creștin-naționalistă”. Dacă despărțim în silabe, creștinismul a fost respins, ca prevedere, din preambulul Tratatului UE, în ciuda rădăcinilor profund creștine ale proiectului european însuși. Politica naționalistă este tocmai opusul creștinismului și, pe cale de consecință, al proiectului european. Dar, pentru SMER și SNS, naționalismul slav e mai important decât Europa, în ciuda monedei euro la care au aderat cu grăbire și a beneficiilor de care se bucură.
Președintele Macron a dizolvat Adunarea Națională din Franța imediat după rezultatele dezastruoase ale alegerilor europarlamentare, sperând într-o consolidare a puterii democratice. Atunci, formațiunea condusă de Marine le Pen își adjudecase 30 de mandate, în comparație cu doar 13 obținute de Ensemble, și punea serios sub semnul întrebării legitimitatea puterii din Paris. Au urmat, desigur, alegeri (30 iunie, 7 iulie), în care Frontul Popular a obținut, în total, 180 de mandate, în timp ce Ensemble doar 159. Fragmentarea politică, precum și incapacitatea liderilor de a oferi un proiect politic coerent au tensionat negocierile postelectorale și, la nici șase luni distanță, ne aflăm deja în situația de guvern interimar. De dincolo de Elysee, Marine Le Pen simte briza puterii, iar printre primele obiective anunțate ar fi tocmai suspendarea țării din Uniunea Europeană. Se aude, undeva, în fundal, ecoul generalului De Gaulle, dar, la această oră, o Europă a scaunului gol sau chiar lipsită de Franța ar fi aproape de negândit.
Germania vecină nu s-a lăsat mai prejos, organizând, pe parcursul anului, alegeri de land. Cu discrepanțele est-vest nici acum depășite, dar traduse în limbaj politic, Estul este cel ce dă fiori unora și voturi AfD. Cum în scrutinul europarlamentar extrema a obținut locul secund după creștin-democrați (CDU/CSU), cu 15 mandate față de 29, semnalul nu era deloc îmbucurător în perspectiva alegerilor regionale. Cum știm, în landuri precum Thuringia și Saxonia, Afd a luat partea leului, nu doar prin numărul mare de mandate, cât prin umbrirea tradiției universitare care a promovat secole de-a rândul cu totul altă poziție civică. La această oră, cu guvernul aproape demis și perspectiva alegerilor anticipate în februarie, Berlinul se află la o cumpănă cu mult mai dificilă decât cea de acum 35 de ani. Avertismentul românesc a ajuns până acolo, iar riscul ca puterea („suverană”?) să intre în mâinile celor pe care legile democratice s-au ferit să îi oprească din mers, trezește bunul catolic german în fața unei noi nopți politice. Precauția, toleranța, deschiderea prea mare și către oricine fără niciun criteriu ne pot aduce în pragul marasmului. Simbolic vorbind, domnul dirijor Thielemann n-ar putea nici să-și imagineze o simfonie Le Pen-AfD, nu-i așa?
Nici dincolo de Canalul Mânecii nu putem găsi surse de optimism, căci proaspătul uns premier Keir Starmer nu a câștigat nimic din simpatia electorilor, ci, prin balansul între proiecte, pare a pierde teren, iar la primire, cine altul decât Nigel Farange, creierul Brexit-ului și al multor altor decizii deloc inspirate.
În 29 septembrie, Austria a arătat că se poate și mai rău decât cu cancelarul Nehammer, care a obținut doar locul al doilea în alegerile generale, în timp ce Partidul Libertății, condus de Herbert Kickl, a răpit 29% dintre opțiuni. Între două rele, conservatorul Nehammer a format un nou executiv în timp ce acum o săptămână camera inferioară a legislativului i-a ridicat imunitatea parlamentară lui Herbert Kickl pentru a putea fi judecat pentru corupție și declarații mincinoase.
Venind aproape de noi, Balcanii de Vest aproape că nu se mai aud în vacarmul general: alegeri și dominație „suveranistă” a VMRO (naționalist) în Macedonia; criza continuă în Bosnia, acolo unde alegerile nu aleg nimic pentru că mențin fragmentarea etnică; perspectiva europeană a acestor țări a ajuns mai curând una nominală în vacarmul general, iar marii câștigători sunt, desigur, cei care de trei decenii țin în chingi această regiune.
Moldova pare a fi fost singurul câștigător al anului, prin realegerea Maiei Sandu și trecerea, chiar la limită, a referendumului constituțional legat de aderarea europeană. Dar, în context geopolitic, cu norii negrii ce se adună asupra Georgiei (aflată tot mai aproape de legea marțială) și cu o Românie mai curând euforică înainte de sărbători în loc de a fi devenit mai înțeleaptă, nimic nu mai reprezintă un bun câștigat.
Micuța peninsulă Europa a căzut, fără să-și dea seama, într-un butoi cu pulbere. Nu era pregătită să iasă din alintul ei de putere civilă și civilizațională, nu are lideri de forța unui Churchill sau Helmut Kohl, dar e înconjurată peste tot de fantomele propriului trecut. I-au intrat în casă, se plimbă nestingherite și sunt total nepăsătoare față de teoriile ei constituționale despre suveranism.
Demult, Zeus a răpit prințesa Europa, dar oare mai e, și el, pe undeva? Cine va reuși să o salveze din nou, să o pună la adăpost și să-i oblojească lacrimile? Suveraniștii?
