Într-o seară din aceea pe care nu o vei înțelege vreodată, România a capotat în fața vecinei – și niciodată prietenei – Ucraina.
Nu e acum nici locul și nici momentul să amintim de Bucovina de Nord, Maramureșul de Nord, Insula Șerpilor, Bugeacul, Ținutul Herța, Hotinul și lista poate continua. Molotov e mort, von Ribbentrop și el, Stalin nu mai spun, iar de la sinuciderea lui Hitler au trecut 71 de ani. Și totuși, consecințele pactului lor criminal dăinuie și azi.
Mă rog, să revenim la fotbal… ”Tricolorii” unicului general din Armata Română care nu știe să tragă cu pușca au pășit pe gazonul stadionului Olimpic din Torino, al lui AC Torino, după o serie de 15 meciuri consecutive fără înfrângere. Serie începută la startul preliminariilor Euro 2016, cu Pițurcă pe bancă, 1-0 în Grecia, gol Marica, din penalty. Încă un astfel de meci și era egalat recordul all time, de 16 partide, ce data tocmai din 1974-1975, când antrenor era Valentin Stănescu, ”Zimbrul”, fostul portar al Rapidului și al naționalei, un mare tehnician pe care l-a avut fotbalul românesc.
Prima repriză nu anunța dezastrul din a doua. 1-1 la pauză, cu tabela dezvirginată de Torje, timișoreanul pe care Mima Giuchici îl prezenta Sălii Olimpia la un turneu de juniori, cu școala lui Marcel Răducanu și Crvena Zvezda, când Torje avea doar 10 ani. De la cabine România s-a întors năucă. Şi a luat-o sus, sus de tot. Vecinii de la nord și est ne-au zăpăcit. În nici un sfert de oră de la reluare era 4-1. Apărarea mult-lăudată a lui Iordănescu era distrusă precum armata germano-română la Stalingrad, în acea iarnă blestemată.
Chiricheș părea un somnambul, iar dacă un asemenea jucător, eșuat pe banca de rezerve într-un campionat mult slăbit, Serie A, a ajuns să fie căpitanul naționalei înseamnă că suntem chiar mai jos decât credeam. Nu că ar fi Raț mai valoros, dar măcar el are prestanța celor peste o sută de selecții.
În doar un sfert de oră, Ucraina ne-a făcut să înțelegem, celor care mai aveam încă speranțe, că fotbalul românesc e doar un mort viu. Oglinda lui e, dacă vreți, Maxim, un jucător relativ tehnic, dar mai subțire fizic și niciodată dispus la puțin efort. Ne tot amăgeam că avem măcar defensiva asta care ia gol atât de greu. Nu avem, nu mai avem nimic.
Ba da, optimiști incurabili ce suntem, proști de optimiști, noi încă sperăm. Exceptând câteva echipe, gen Spania și Germania, cam toate selecționatele de la Euro nu mai au nici valorile și nici jocul de altădată. Nici măcar Franța, echipa de azi fiind la ani-lumină de trupa lui Zidane-jucătorul.
Da, suntem slabi, dar nici alții nu-s (mult) mai buni. Asta ne e speranța și doar de asta chiar suntem optimiști.
Se apropie turneul și vom juca în deschidere, pe Stade de France, cu Franța, țara gazdă a celui mai înspăimântat turneu din istoria fotbalului. Umbra neagră a amenințărilor teroriste plutește deasupra cerului parizian.
În numele democrației, NATO, America, ”Vestul” au zgândărit până la suprasaturație butoiul cu pulbere din Orientul Mijlociu, iar pentru asta toată Europa a luat foc.
E o poveste de care deja ne-am plictisit. Ne e dor de bătrâna și liniștita noastră Europă.
foto: digisport.ro