Bogdan O. Popescu s-a născut la 8 martie 1971, în Bucuresti. A absolvit Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” în 1996. A susținut doua teze de doctorat: la Bucuresti, în 2001, si la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia, în 2004. A obținut, în 2007, premiul „Victor Babeș” al Academiei Române pentru cercetare medical, și în 2010, premiul de excelență pentru știință al Fundației Naționale pentru Știință și Artă.
Bogdan O. Popescu este scriitor, cu numeroase volume de versuri publicate în perioada 1996–2014 (La revedere, prințesă — 1996, Poemul de gardă — 1999, Leul de după extravaganțe — 2002, Mașinăria de uitare — 2004, Poeme în loc de tutun — 2007, Aerobiciclete — 2010 — Premiul Asociației Scriitorilor din București, Cartea dragostei — 2014) și un volum de povestiri scurte, la Editura Polirom (Viață de aruncat — 2011). Împreună cu Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguț și Dan Pleșa este autor al mai multor experimente literare, printre care antologiile de poeme Marfă — 1996 și Marfă reîncărcată — 2011.
Robert Șerban: De regulă, scriitorii sunt intervievați atunci când le apare o carte nouă. Tu n-ai mai publicat de multișor ceva, Cartea dragostei a apărut hăt, în 2014, la Humanitas. N-ai publicat fiindcă așa e strategia, sau fiindcă n-ai reușit să mai scrii?
Bogdan O. Popescu: De scris, am mai scris, dragă Robert. Am reușit să închei al doilea proiect al unei imaginate trilogii de poezie, Cartea războiului, în prima parte a anului trecut. Am trimis-o la editură, venise pandemia, posibilitățile de publicare se reduseseră. Mai departe nu am avut pornirea și răgazul necesare să mă preocup cu adevărat să o public. Dar acum, că o să apară acest interviu, îmi trece prin minte că sigur voi primi o ofertă de nerefuzat. În plus, scriu acum la o nouă carte — iată-mă (here I am) — și ne-am propus, și în grupul Marfă, să finalizăm rapid un nou experiment colectiv. Așa că, de scris, încă mai scriu, dar fiecare carte a mea este un proiect nou, nu cred că ar trebui să scriu neapărat cât mai mult.
R.Ș.: Ești autorul unei cărți de proză, singura, Viață de aruncat, apărută acum 10 ani. A fost doar o întâmplare sau, ca orice poet serios, scrii proză în continuare?
B.O.P.: Nu, nu scriu proză acum. Mi-ar plăcea foarte mult. Însă nu am timp, viața mea este înghesuită pe margini de masă, la periferie de patinoare, în minutele care nu mai încap în ora biciuită. A scrie proză înseamnă a avea un program riguros de scris — în mod ideal, câteva ore în fiecare zi, dimineața, la prânz, seara, nu contează. Dacă nu ai această liniște și consecvență nu poți să scrii proză, uiți ce ai făcut cu personajele data trecută, nu ai cum să construiești destine, situații, revelații în mod surprinzător și elegant. Viață de aruncat a fost scrisă într-un concediu de patru săptămâni, petrecut la țară, în care nu am făcut nimic altceva. Mă trezeam dimineața, mergeam un pic prin curte, mă uitam la flori și pomi, beam cafeaua și apoi scriam timp de 12 ore. În fiecare zi.
R.Ș.: Practici o meserie liberală, medicina. Cum se face că ești așa de ocupat — o știu chiar de la tine —, că nu ai vreme pentru o pasiune atât de puternică și de veche, cum e scrisul? Cum arată o zi de-a ta?
B.O.P.: Ocupat este vina mea că sunt, Robert. Cum spun colaboratorilor și îi avertizez — sunt victima propriului succes. Când eram tânăr medic, îmi doream să devin bun, să reușesc să ajung de ajutor pentru cât mai mulți oameni bolnavi. De la un moment dat s-a pornit un tăvălug în care foarte mulți oameni vor să ajungă la mine să îi internez, să îi consult, cu mult peste puterile mele. Și nu mai pot răspunde la telefon, la mesaje, sunt depășit. În plus, sunt profesor universitar și o mare parte din timpul meu este dedicat cursurilor, conferințelor. Timp de scris mi-am găsit în unele zile, cum deja am spus mai sus, însă am dificultăți să îmi găsesc starea de beatitudine necesară. Zilele mele par pictate mai degrabă de Edvard Munch în perioada actuală…
R.Ș.: Cum te-a afectat pandemia de COVID? Specialitatea ta, neurologia, a fost atinsă de consecințele generate de virus?
B.O.P.: M-a afectat pandemia foarte mult, Robert, și, da, specialitatea mea a fost atinsă, mai cu seamă clinica mea, spitalul în care lucrez fiind desemnat „spital suport COVID”. Asta a însemnat că, pe parcursul unui an și jumătate, eu și colegii mei nu am mai putut interna sau consulta la spital decât pacienți infectați cu coronavirus. Pe lângă faptul că mi se pare o discriminare, atât pentru medici, cât și pacienții lor cronici, nu știu să se mai fi abordat așa problema COVID în alte țări europene. După părerea mea, pacientul se adresează unui spital, nu contează că este infectat sau nu, și spitalul respectiv trebuie să fie pregătit să îl preia, organizându-și circuitele necesare. Acest sistem de organizare a făcut ca rata de burnout în personalul medical din țara noastră să ajungă pe primele locuri din Europa.
R.Ș.: Cum sărbătorești Ziua Mondială a Creierului, îmi poți spune? Ce fac neurologii în 22 iulie?
B.O.P.: Neurologii nu au liber de Ziua Mondială a Creierului, așa că văd pacienți, ca de obicei, sunt stresați, cel mai adesea. Împreună cu Societatea de Neurologie din România, însă, am încercat, în fiecare an, să avem un eveniment cu care să atragem atenția asupra unor probleme speciale, a calității scăzute a vieții pacienților cu boli neurologice sau a unor tratamente eficiente atestate recent.
R.Ș.: Ce modificări de comportament, inclusiv literar, a produs, în cazul tău, paternitatea?
B.O.P.: Spre deosebire de alți scriitori care au trecut printr-o experiență similară, nu am reușit să scriu o carte de literatură pentru copii. Și îmi pare tare rău că nu am făcut-o, din lipsă de timp și energie. Am inventat multe povești pentru David, care și acum mă pune să îi spun câte o poveste cu „Grizzy și lemingii”, însă nu am înregistrat nimic și, oricum, cu aceste personaje, dragi lui, nu aș fi fost original… În rest, fiul meu mi-a adus și îmi aduce foarte multe bucurii, e deștept și voios tot timpul.
R.Ș.: Tot mai mulți cunoscuți evadează din cotidian în lumea filmului. Se uită ore și zile la fel de fel de producții, mulți la seriale care mai de care mai lungi, mai interesante. Tu „joci” în… zona asta, sau ai alte strategii de evadare?
B.O.P.: Ei, dragule, care ore, care zile? Nu le am. În ultima vreme poate că am reușit să văd un film pe săptămână, nici acela de la cap la coadă. Recent, spre exemplu, am văzut Drumul spre înalta societate, film vechi britanic pe care nu îl văzusem până acum. În general îmi plac mult filmele europene, filmele de artă, filmele vechi. Dar prea rar apuc să mă uit. Când evadez, evadez de obicei tot în lectură — însă citesc mult mai puțin, din păcate, față de cât obișnuiam. Tot din lipsa timpului.
R.Ș.: Îți cer un diagnostic: cât de mari crezi că sunt șansele literaturii în următorii 20 de ani?
B.O.P.: Cuvintele frumoase, poveștile frumoase vor avea în continuare valoarea lor, cu siguranță. Însă este problema societății să recunoască această prioritate fenomenală. Ca neurolog, spun că limbajul, arta cuvintelor fac parte plenară din cogniția umană. Ceea ce văd însă în ultima vreme, generat nu neapărat de forțe oculte, ci de mecanisme economice, este omniprezența ecranelor. Sunt trist pentru fiul meu, care nu poate fi salvat de asta. Ne îndepărtăm de gândire, de reflecție, preluăm mesaje de-a gata. Este ceea ce valorosul neurolog și scriitor american Oliver Sacks denumea, chiar înainte să moară, „catastrofa neurologică a timpurilor noastre”. Este tragic.
R.Ș.: Ce cărți, ce autori ai descoperit și ai recomanda celor care citesc beletristică?
B.O.P.: Sunt atât de multe cărți bune, și rămân bune și cele vechi, vechi de tot. E clar că se va citi din ce în ce mai puțin dintr-un număr din ce în ce mai mare de cărți, foarte multe foarte bune. L-am descoperit recent pe Alain de Botton, mi se pare senzațional și foarte ușor de citit, profund în egală măsură. Amos Oz, o aventură umană permanentă. Mircea Cărtărescu, absolut minunat.
R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie internațională de poezie, ce poem, dintre cele scrise de tine, ai alege?
îngerul nu poate fi refuzat
azi a venit la mine un înger, să îl verific, dacă neurologic este în regulă
nu avea semne meningeale
nervii cranieni erau bine
nu avea nici Babinski, nici tulburare de sensibilitate
cum ar fi un înger cu tulburare de sensibilitate sau sindrom piramidal?
nu avea nimic — îngerul era bine
l-am întrebat — de ce ai venit să te controlezi, îngere?
nu mi-a răspuns, bătând din aripi
bătând din aripi, nu mi-a răspuns
însă eu știu că a vrut doar să îmi prelungească viața
de aceea a bătut cu aripile în dugheana mea
doar ca să îmi prelungească viața mea roz, viața mea gri
viața mea de ascunse secunde, de pedigri
de rășină și ceață
viața mea care prinde îngerii de fire și de mustață…
ca să fie mai lungă, mai lată, cu îngeri în dungă
cu icoane în puls și în pasul împiedicat
în vorbirea împleticită
în mântuirea mea, care de-abia trece sufletul…