Interviu cu scriitorul Constantin Cubleșan

Constantin Cubleșan (n. 16 mai 1939, la Cluj) a urmat cursurile Facultății de Filologie-Istorie-Filosofie, secția limba rusă, din cadrul Universității „Victor Babeș” din Cluj. În 1982 a obținut titlul de doctor în filologie al aceleiași universități, cu teza Opera literară a lui Delavrancea. După absolvirea facultății a lucrat ca reporter și redactor la Studioul de Radio Cluj (1959–1962) și ca redactor la secția de artă și de critică literară a revistei Tribuna (1962–1972). În 1972 s-a transferat la Editura Dacia din Cluj, unde a fost redactor-șef (1972–1980). Apoi, director al Teatrului Național din Cluj-Napoca (1980–1987) și redactor-șef adjunct al revistei Steaua (1988–1999). Din 1991, profesor asociat la nou-înființata secție de teatru (transformată ulterior în facultate) de la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”. S-a transferat în 1999, în urma unui concurs, pe postul de conferențiar la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, din 2002 fiind profesor universitar. În perioada 2000–2004 a fost prodecan al Facultății de Istorie și Filologie a Universității din Alba Iulia.

A fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer. Este autor a peste o sută de cărți de beletristică.

Robert Șerban: Ați fost student la Filologia clujeană în anii ’50. Ați absolvit în 1959. Dacă un student de azi, de la Litere, ar vrea să știe cum v-a fost studenția, ce i-ați spune despre acei ani?

Constantin Cubleșan: Au fost ani frumoși pentru că eram tânăr, și în tinerețe toate greutățile par mai ușoare… Ca premiu pentru că am reușit la admitere, mama mi-a cumpărat un ceas de mână „Pobeda”, iar tatăl meu un loden (dacă știți cumva ce e acesta), adică un fel de pardesiu dintr-un material care aducea mult cu pănura (dacă știți ce e aia), cumpărat pe puncte, adică pe cartelă — fiecare cetățean avea câte o cartelă pe care se puteau cumpăra (pe puncte) alimente și o cartelă pentru îmbrăcăminte (tot pe puncte). Aveai un număr de puncte și le gospodăreai cum puteai. Pentru cumpărarea acelui loden au fost necesare punctele de pe cartela lui taică-meu și a mea, la un loc… Studenția a fost frumoasă și pentru că în primul an am legat niște prietenii literare cu care am mers până la capăt, și cu unele mai continui și acum. Așa, ne-am împrietenit: Mircea Braga, Marcel Mureșeanu, Cornel Rădulescu, Viorel Cacoveanu și, se-nțelege, eu. De prin anul doi-trei am început să publicăm la Steaua și la Tribuna. Colaborările se plăteau. Am făcut un soi de legământ ca, de fiecare dată când unul dintre noi primea niște bani pe o colaborare, să mergem la restaurant și să sărbătorim evenimentul publicării în revistă. De 150–200 de lei ne permiteam, la restaurantul „Someșul”, să mâncăm câte un șnițel vienez, să bem câte un coniac și o apă minerală. Discuțiile la masă erau, se-nțelege, de ordin literar.

R.Ș.: Ce întâmplare luminoasă, din acea perioadă, puteți povesti?

C.C.: Știu eu?… Luminoasă a fost întâmplarea când, în anul trei, mi s-a propus să merg la studii în Uniunea Sovietică. Am acceptat, se-nțelege. Pe vremea aceea era un favor. Dar propunerea nu a fost văzută cu ochi buni de către unele cadrele didactice din Catedra de limba rusă (eram student la secția de Rusă), așa că o doamnă lectoriță la limbă m-a lăsat corigent în sesiunea din vară. Or, Universitatea nu putea trimite în Uniune un corigent, chiar dacă în toamnă am luat exemenul, dar era prea târziu. Altcineva, în locul meu, se afla deja la Moscova.

R.Ș.: Ați lucrat în radio, în presa culturală, la revista Tribuna, apoi ați fost editor, la Dacia, apoi ați lucrat în teatru, ca director la Naționalul clujean, din nou la Steaua, apoi cadru universitar. De unde acestă dinamică?

C.C.: N-am stat prea mult în nici unul din locurile acestea. Cel mai lung parcurs l-am avut la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia (universitate de stat), șaisprezece ani… Din fire, sunt un om care are ambiția să încerce cât de multe în viață, evident pentru a mă găsi, regăsi, cum doriți, pe mine însumi. Asta-i tot. Din cauza asta am și scris de toate: proză, poezie, teatru, critică și istorie literară, publicistică… Unii mi-au spus că, scriind de toate, de fapt nu scriu nimic. S-ar putea să aibă dreptate, numai că niciodată nu m-am luat după gura lumii. Încăpățânat ca un ardelean ce sunt, mi-am văzut de ale mele…

R.Ș.: În ce loc v-ați simțit cel mai bine, cel mai acasă, și de ce?

C.C.: M-am simțit bine peste tot. Dar, în anii de la Tribuna, cred că mi-a fost cel mai bine. Au fost anii formării și acumulărilor masive. Munca în redacție era destul de lejeră, așa încât puteam citi și scrie ce doream… Ion Oarcăsu, care a fost un bun critic de poezie, îmi citea articolele, cronicile și îmi tot reproșa că nu știu folosi citatul. Până când, într-o zi, m-am decis să aprofundez chestiunea, așa că am luat biblia lui Călinescu și, cu creionul în mână, am studiat pe-ndelete modul în care folosea el citatul. Și cred că am învățat destul de bine lecția…

R.Ș.: Ați debutat, în volum, cu povestiri science-fiction. Pare surprinzător. Cum a fost momentul debutului? Mai sunteți apropiat de literatura SF?

C.C.: Literatura SF era pe-atunci la mare modă. Probabil e și acum. Atunci însă era o supapă prin care puteai ieși de sub rigorile politicului și ale ideologicului. Puteai să spui aproape orice care să se întâmple în cosmos, că nu avea nicio legătură cu realitatea. Vezi bine, nu era chiar așa. Cel puțin aluziv și tot erai cu picioarele pe pământ… Nu am continuat cu proza SF, în schimb am scris proză fantastică. Povestiri și nuvele, pe care mai acum vreo doi ani le-am adunat în volumul Ceasornicul, la Editura Tracus Art. Despre volum, Gheorghe Glodeanu a scris cu entuziasm. De ce nu l-aș crede? E doar specialist în domeniu.

R.Ș.: Dacă până în ’90 nu ați publicat decât volume de proză (romane și povestiri), critică și istorie literară, nu puține cărți de poezie s-au adunat, apoi, între aparițiile ce vă aparțin. Știu că în tinerețe scriați poezie, de ce atât de târziu ați ieșit cu o carte de versuri?

C.C.: După ’89, un prieten, stabilit în Belgia, își încropise o editură și avea nevoie de autori de… prestigiu. El m-a determinat să public prima plachetă. Atâta a fost greu, pe urmă au venit și altele.

R.Ș.: Mobilitatea s-a manifestat și în cariera dumneavoastră de scriitor. Sunteți prozator, poet, dramaturg, critic și istoric literar, autor de povestiri pentru copii, de cărți de teatrologie. Scrieți ușor? Ce scrieți cel mai greu?

C.C.: Nimic nu e ușor pe lumea asta. În general, mi-e greu să încep ceva — o cronică, o povestire… După ce prind firul, cum se zice, discursul parcă merge mai ușor… Am scris ce mi-a venit, nu mi-am propus anume să scriu acum proză sau critică… Totul vine cumva de la sine…

R.Ș.: Care sunt criteriile după care vă alegeți cărțile pe care le citiți?

C.C.: Nu-mi plac experimentele de tipul avangardei, deși citesc cu plăcere autorii generației avangardiste din anii ’20. Cea de acum însă mi se pare contrafăcută. Poeții se căznesc (evident, nu toți) să fie cât mai teribili. Or, teribilismul s-a consumat atunci, la modul strălucit. Acum nu e decât o… pastișă.

R.Ș.: Sunteți printre puținii critici „de meserie” care mai scrie recenzii și cronici de carte. Mai sunt cititori care se ghidează după verdictul criticului? Dar autorii „reacționează”?

C.C.: Din păcate, se citește foarte puțină critică literară, fie ea și de întâmpinare. Așa că nimeni nu se ia după aprecierile primului lector, criticul. Fiecare scrie în legea lui, socotind că e genial. La ce bun să se încarce cu analizele nu știu cui!?… În ce mă privește, sunt bucuros când primesc câte un telefon sau câte un email de la vreun autor despre cartea căruia am scris. Unii îmi mulțumesc, alții îmi reproșează că n-am înțeles nimic din ce-au voit să spună. E bine oricum, numai să știi că cineva te citește.

R.Ș.: Au dispărut, aproape de tot, „raderile” din presa culturală de la noi. Pare că în literatura română nu apar decât cărți bune, foarte bune și extraordinare. De ce se feresc cronicarii să „întâmpine” cu asprime rateurile? Despre carte ați scris cu multă reținere ultima dată?

C.C.: Despre rateuri a scris o carte admirabilă Alex Ștefănescu. Și rezultatul? Se scrie în continuare cu mare pasiune literatură proastă sau, să zic mai frumos, kitsch. Personal, prefer să nu scriu despre o carte pe care ar trebui s-o sancționez aspru. Oricum ar fi un efort zadarnic.

R.Ș.: Dacă ar fi să participați la o antologie de poezie, cu care poem, dintre cele scrie de dumneavoastră, ați face-o?

C.C.: Să zicem că aș alege-o pe asta:
Dacă mi-e dor…

Dacă mi-e dor de ceva, mi-e dor de-o femeie,
Nu de una anume, ci așa-n general —
Mi-e dor de ritualul bluzei ce se descheie,
Și de trupul încins, mirosind dulceag-vegetal.

Dacă mi-e dor de ceva, mi-e dor de o noapte,
Nu de una anume, ci așa-n general —
Mi-e dor să adorm într-un pat plin de șoapte
Ca-ntr-o tihnă de roci fremătând mineral.

Dacă mi-e dor de ceva, mi-e dor de-o-ntâlnire,
Nu de una anume, ci așa-n general —
Când sub spaima ratării aștepți cu-ndârjire
Clipa-ntâiului sărut abisal…

Dacă mi-e dor de ceva, mi-e dor de-o fecioară,
Nu de una anume, ci așa-n general —
Mireasă de-o clipă în care, sublimă, să moară
Pângărită de-un gest masculin, pasional…

Mi-e dor de-o femeie, așa-n general…