Bogdan Achimescu, născut în 1965, la Timișoara, este artist vizual. Între 1979 și 1984 a fost elev al Liceului de Artă Ion Vidu din Timișoara. Studii superioare la Institutul de Arte Vizuale Ion Andreescu din Cluj și la Academia de Arte Frumoase din Cracovia, absolvite în 1992. În 2001, a reprezentat România la Bienala din Veneția în cadrul Grupului Context. Lucrări în colecții publice în întreaga lume: MOMA – New York, Galeriile Uffizzi – Florența, Albertina – Viena etc.
Din 1992, a fost cadru didactic universitar la o serie de universități din Statele Unite ale Americii. Este profesor la Facultatea de Intermedia a Academiei de Arte din Cracovia și prorector al academiei.
Robert Șerban: Majoritatea românilor care pleacă din țară în căutarea unui loc mai bun ca să-şi trăiască viaţa aleg ţările Europei Occidentale, SUA, Canada, Australia, Japonia. Tu ai preferat Polonia. De ce?
Bogdan Achimescu: Eu mi-am început aventura cu Cracovia cu relativă ușurință, deoarece vorbeam polona perfect de când eram copil. M-am născut la Timișoarași ambii mei părinți predau la universitatea din orașul nostru.
Jumătate din familia mea, din partea tatălui, erau țărani gospodari din podișul Mehedinți. Deși duceau o existență umilă, erau oameni luminați. Acum câțiva ani, vizitând casa în care și acum stă agățată în cui cămașa bunicului, am găsit prin sertare un extemporal de-al tatei care – prin comparație – face de rușine învățământul de astăzi. Scris (fără google!) de un băiat care alerga desculț printr-o lume oprită în timp și prindea pește cu mâna în râul Topolnița. Se pare că această familie reușea indiferent de sistem: în capitalism, un unchi devenise secretar de stat într-un minister, sub dictatură – tata a devenit cadru didactic universitar.
Cealaltă jumătate a familiei era formată din polonezi din Cernăuți, descendenți din oameni așezați, dar ajunși în refugiu din cauza războiului. Când au venit rușii, bunicul a fost desemnat pentru o deportare în adâncul Uniunii Sovietice. Datorită unor prieteni care i-au documentat o biografie falsă, cu strămoși fictivi din Innsbruck, a putut să simuleze etnia germană și să scape din zona de ocupație rusă pierzându-și „doar” casa, orașul și toate prieteniile. Bunicii vorbeau germana, fiind poligloți, ca majoritatea cetățenilor vechii lumi. Copiii au învățat-o în mod expres. Ce mai! Polonezi din Austro-Ungaria care s-au dat nemți ca să fuga din calea Rusiei, din fosta Românie mare în viitoarea Românie ciuntită. Pierderea pe care au suferit-o acești oameni a fost uriașă, mai ales în sfera relațiilor. Bunica se ocupa de un teatru de amatori din Cernăuți. Vă imaginați ce a însemnat pentru ea să nu-și mai întâlnească niciodată trupa! Atât ei, cât și toți ceilalți oameni izgoniți lăsau în urmă orașul Cernăuți lobotomizat, odată plin de festivale, evenimente, cafenele și poeți. După Revoluție, mama a refuzat să revadă orașul. Eu m-am dus o dată, în 1999. Deși îl cunoșteam doar din poveștile bunicilor, am contrazis-o pe ghida localnică, fiindcă nu știa că în orașul ei fuseseră mai demult linii de tramvai. I-am arătat eu șinele care se vedeau ieșind pe ici, pe colo. Noii edili turnaseră asfalt peste macadam, peste șine și… chiaoameni din vremea aceea, au avut obiceiul bizar de a păstra cordoanele ombilicale ale copiilor, uscate, într-un plic. Ideea era una de legătură magică cu locul unde sunt depozitate aceste moaște pe care nu le-am văzut, dar pe care mi le imaginez nu foarte apetisante. Trecând, în 1940, cu trenul peste un pod în toiul nopții, simulanți germani înconjurați de germani adevărați față de care își ascundeau etnia, au aruncat pe fereastră, în apă, plicul și – câteva decenii mai târziu – au avut grijă să-mi transmită mie idea întoarcerii pe care o simboliza această măruntă contribuție la poluarea apelor Vistulei. Pe mine, copil fiind, informația asta mă impresiona și din simbolismul ei mi-am clădit o parte din identitate, într-o Timișoară care era oricum multi-etnică.
Altă anecdotă este legată de figura unui unchi de-al meu, stabilit în Anglia, personalitate foarte colorată și care nu văzuse pe nimeni din familie între 1937 și 1999, când m-a întâlnit pe mine. Așa se explică faptul că, după o legătură epistolară de vreo 20 de ani, când l-am întâlnit la Leicester pentru prima și ultima oară, m-a ținut treaz până la ora 1 dimineața, povestindu-mi cât mai mult despre cei 90 de ani pe care îi trăise. Printre informațiile despre medaliile sale de război, despre infidelitățile de neiertat nevestei și despre refugiul sau în Anglia, a strecurat și o istorie care m-a făcut să mă înec cu o înghițitură de ceai. Anume: îl întâlnise pe străbunicul meu matern, pe care toată familia îl credea dispărut. Străbunicul era de profesie hornar și din pasiune petrecăreț și acordeonist. Pe vremea când îl credeam pierdut pentru totdeauna (ieșise pe ușă într-o bună zi, doar pentru a nu se întoarce niciodată), mi-l imaginam cântând la instrumentul său pe acoperiș, între două joburi, adică între două hornuri. Era destul de logic, fiindcă se pare că nevasta sa (străbunica mea) era foarte nesuferită și cicălitoare în câteva limbi, ceea ce îi scotea pe toți din minți. Străbunicul dispărut… se mutase la Cracovia, unde a comis o bigamie și câțiva copii. Nu știu, o fi evadat și din următoarea familie? În orice caz, probabil că am rude la Cracovia de care nu știu nimic. Aflând că m-am mutat în 1990 într-un oraș în care aveam rude încă din 1936, m-am gândit că serialele braziliene nu sunt totuși chiar așa absurde cum par.
Cum de a ajuns românul Bogdan Achimescu prorectorul Universității de Artă din Cracovia? Ce ași ai avut în mânecă?
Păi uite cei doi ași: nomadismul și perspectivele.
Asul 1: perspectivele. Am avut de-a face cu învățământul superior de artă din fașă, ca să zic așa, fiindcă, copil fiind, mă împleticeam printre șevalete, ba în atelierul mamei, ba în Institutul de Arte din Timișoara, unde ea preda în anii șaptezeci. Apoi am absolvit Liceul de Arte din Timișoara, care la vremea aceea era o școală cu adevărat excepțională, de nivel mondial. Învățam deopotrivă de la profesori și de la colegi. Ziua făceam interminabile exerciții de desen, discutam despre Bachelard și Umberto Eco. Noaptea intram pe furiș în școală, printr-o fereastră lăsată într-adins deschisă, și făceam „acțiuni”: desfășuram suluri de hârtie, făceam sisteme de oglinzi care multiplicau luminile coridorului, trasam axe și arcuri pe pardoseli. Adică (inspirați de profesorii noștri) participam la un fenomen artistic care sincroniza România cu contextele mondiale, de pe o poziție care părea disperată: izolarea, cenzura și provincialismul ridicate la rang de politică de stat. În perioada aceea am învățat 90% din ceea ce știu. Față de un contemporan de oriunde din lume, un adolescent din Liceul de Arte era într-o poziție de avantaj intelectual enorm. Asta a fost cândva. Dar am avut norocul să fiu parte din acest fenomen.
Asul 2: nomadismul. Eu am fost mereu „de altundeva”. În România eram polonez – în Polonia sunt român; în State eram european, iar în Europa mă întreabă oamenii: „cum funcționează învățământul de artă în America”? Principala mea calificare este – se pare – ceea ce am dobândit fiind nomad. Îmi place să fiu un comis-voiajor de idei fiindcă eu cred în această funcție. Fie că vrem s-o recunoaștem sau nu, este o chestiune de igiena intelectuală: să învățăm de la venetici la fel de mult ca de la strămoși. Se pare că Academia de Arte de la Cracovia e de acord cu ideea asta fiindcă m-a angajat și apoi m-a promovat (funcția mea este, desigur, una dobândită prin alegerile din vara lui 2016).
Aici, o nouă digresiune: acum vreo 20 de ani, fiind într-un juriu care urma să selecteze un nou profesor de fotografie pentru University of Virginia. Redusesem candidații la doi, un american și un străin, nu mai țin minte cine erau. La un moment dat am auzit o colegă – americană de generații – spunând următoarele cuvinte: „ambii candidați sunt la fel de competenți. Însă, nu putem să trecem cu vederea faptul că unul dintre ei este artist din țara noastră, iar celălalt este străin. Profesional vorbind, nu dăm greș nici cu unul, nici cu celălalt, dar nu putem rata ocazia de a angaja un om dintr-o altă parte a lumii, deoarece va aduce noi perspective studenților”. M-am gândit atunci, cu amărăciune, că mi-aș dori foarte mult să regăsesc această mentalitate și în Europa de Est. Se pare că am găsit o școală unde această mentalitate este prezentă.
Nu a fost așa totdeauna. Ca vechime, Academia de Arte din Cracovia este a doua instituție de învățământ din oraș. Acum două sute de ani s-a desprins din Universitatea Jagiellonă, care poartă numele celei mai ilustre dinastii polone și a fost înființată în 1364. Împreună cu acest pedigree, instituția s-a îmbibat și cu o mare doză de tradiționalism, care ba o avantajează, ba o încurcă, în funcție de spiritul vremurilor, de punctul de vedere și de punctul de ședere. În biroul în care lucrez este un scaun care a aparținut pictorului istoricist Jan Matejko. Academia îi poartă numele rezonant și moștenirea estetică cam greoaie: picta pânze imense, reprezentând bătălii; coifurile și spadele pe care le foloseau modelele sale ca rechizite le avem expuse în sala Senatului. Câteodată sunt în poziția de a face pe ghidul și repet, ca un papagal, legenda conform căreia femeile de serviciu găsesc scaunul lui Matejko mutat în mereu alte poziții dimineața. Bineînțeles, nu e adevărat. În acest jilț nu e voie să te așezi, are un șnur roșu de la un rezemător la celălalt, care îi semnalează statutul de monument. Amintindu-mi de anii când eram portar de noapte la Institutul de Arte din Cluj și făceam chefuri noaptea în rectorat, încheiate invariabil pe masa rectorului, nu-mi lipsesc ideile despre ce alegorii aș putea face cu antichitățile acestea, dar despre asta în următorul interviu. M-am gândit dacă nu ar fi bine să fac ceva glume stupide și cu jilțul, seara, dar am renunțat, e prea instabil, nu a mai văzut un tâmplar de vreo 150 de ani.
Între timp, singurele scaune mutate sunt cele noi, pe care ne învârtim până la miezul nopții încercând să dăm de capăt unor probleme pe care nimeni nu le intuia acum vreo 20 de ani: noul sit al Academiei, colaborarea cu vreo 180 de școli din străinătate, birocrații pe care ni le parașutează Ministerele (aparținem de două: Cultura și Învățământul Superior!). Referitor la acestea, le bănuiesc că au reușit să dezghețe un dadaist congelat și îl folosesc ca să le scrie ordonanțele ministeriale: veșnic întârziate și abstracte.
Ești unul dintre artiștii foarte bine conectați la arta contemporană, la noutățile ei, la schimbările de paradigmă care au loc. Se întâmplă ceva spectaculos în arta vizuală de azi, ceva care va marca un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat?
Arta își pierde forma și o ia pe aceea a problemelor în care se investește: politica, sociologia și distracția – de aici își ia astăzi și adâncimile și platitudinile. Pe de altă parte, se democratizează, tot mai mulți oameni o practică. Cu consecințele minunate sau oribile, după caz. Nu este posibil să răspundem, ca Academie, la toate fenomenele artei contemporane, nici ca întindere, nici ca ritm nebun de apariție și dispariție. Acum zece ani s-a înființat la noi o unitate (devenită între timp facultate autonomă) denumită Intermedia, la care sunt profesor și eu. Numele ni-l luăm de la un curent din arta anilor ‘60, cu manifestul aferent, scris de artistul american Dick Higgins. Profilul nostru este în continuă schimbare, dar atelierele își spun – mai mult sau mai puțin – povestea chiar prin titulatura lor: Performance, Transmedia (atelierul meu), Animație, Interacție, Arhisferă, Audiosferă și așa mai departe. Studenții noștri trăiesc în lumea de azi, cu tot ce aduce ea. Unul e muzician stradal și muzeograf. Alta – fotografă de concerte și controloare de bilete pe autobuz. Mulți dintre ei provin din afara Poloniei – din România, Coreea (de Sud!), Belarus, Statele Unite și așa mai departe. Eu văd arta contemporană prin ochii lor și gust diversitatea aceasta spectaculoasă, ca un peisaj urban haotic – n-aș spune însă că pot face o predicție pe baza ei.
Poate că e mai bine așa.
Există competiție în artă? La ce/cine şi cum îţi raportezi tu propriile lucrări? Care e diferența între a fi anacronic şi a te… clasiciza în viață fiind?
Eu am găsit cea mai proastă soluție și mă țin de ea. Anume, sunt total anacronic în artă și total modern în prietenie și gândire. Ei, am glumit, nu e proastă, eu sunt mulțumit de această soluție. Nu-mi ajută cariera artistică, dar mă regăsesc în ea. Arta – pentru mine – ca practică, tot desen este. În ceea ce privește arta pe care o gust – sunt omnivor. Desenul îmi place, fiindcă este și consemnare și proiect. Victor Margolin, un teoretician al artei aplicate, spunea că designerii au calitatea de a sta între lumea care este și lumea care ar trebui să fie. Au astfel o poziție de putere, pe care o pot folosi pentru a schimba lucrurile în bine. În afară de această funcție prospectivă, eu aș adăuga încă o direcție, cea retrospectivă, și cu asta ne-am găsit locul, ca artiști. Din acest veșnic prezent, evaluările trecutului și proiectele viitorului generează suficiente bătăi de cap ca să mai văd competiția ca fiind ceva relevant.
Pentru că te știu interesat de ceea ce se întâmplă în lumea politică, te invit să faci o sinteză a ceea ce se petrece acum în Polonia şi, totodată, o paralelă cu situația din România.
Bineînțeles, urmăresc și urmărim toți ce se întâmplă în România. Nu aveți idee ce mult a crescut prestigiul României după ultimele demonstrații. Spre satisfacția mea, discern elemente de invidie la oamenii care mă întreabă „ce mai e nou în România”. O bună parte dintre polonezii care sunt (ca mine) foarte nemulțumiți de actuala guvernare de la Varșovia, invidiază ceea ce ei percep ca un spirit civic și o vitalitate de admirat a cetățenilor României. Polonezii actualmente nu dispun, cu excepția poate a manifestațiilor femeilor din Varșovia, de energii asemănătoare, făcând impresia că sunt adormiți în fața facebookului, cu speranța naivă că vor rezolva derapajul la următoarele alegeri. Deunăzi am găzduit o întâlnire cu reprezentanți a câtorva Universități și o doamnă prorector m-a rugat, înainte de toate, să-i spun dacă mai sunt oameni în piețele României.
Eu unul știu tot mai puține despre politica din România, suficient, totuși, ca să spun că probabil aș fi ieșit și eu în stradă. În ceea ce tocmai am scris este însă și ceva îngrijorător, dacă este să vedem relativa ignoranță în combinație cu siguranța de sine. Observ reacțiile de pe rețelele de socializare: oricine îndrăznește să își modereze opinia chiar și un pic este asaltat de întrebări agresive gen „să nu-mi spui ca ești cu ăia?”. Or, problema este să ne păstrăm deschiderea și să nu ne transformăm în societăți bipolare, cu emisfere care nu se acceptă una pe alta și se dezumanizează reciproc. Boală grea, jumătate din doctori îi zic insolație și ceilalți – degerătură, niște ceai de mușețel n-ar strica, dar poate nici n-ar ajuta, rețetele lipsesc. Cam ca-n artă.