Nu e citatul meu, dar îi aparţine unui prieten din aceeaşi generaţie cu mine şi mi se pare foarte reprezentativ „pentru vremurile pe care le trăim”, o sintagmă ce se regăseşte tot mai des în titlurile de presă. Am fost destul de surprinsă să aflu că, luând în calcul un copil, discuţia cu partenera lui a pornit din start de la bugetul personal: „Tu câştigi atât, eu atât, tu ai rata ta, eu am rata mea, ne permitem? Nu.” Şi iată cum, foarte simplu, vine răspunsul la problema care macină întreaga Europa – rate de natalitate scăzute şi o populaţie din ce în ce mai îmbătrânită care apasă din ce în ce mai greu pe umerii generaţiilor care muncesc.
Pe măsură ce trece timpul şi avem senzaţia că ne merge mai bine, generaţia noastră, Millennials, cei mai bătrâni dintre tineri sau, aşa cum mai este numită, generaţia de sacrificiu, se loveşte de o nouă criză. În perioada în care ne căutam primele joburi, angajatorii spuneau că, din cauza crizei financiare, fie nu pot să ne angajeze, fie posibilităţile în ceea ce priveşte remuneraţia sunt limitate. În pandemie, domenii în care lucrează mulţi dintre tineri, printre care şi cel al serviciilor, au fost printre cele mai lovite. Acum, cu ocazia noii crize, unii dintre tineri şi-au pierdut joburile, chiar în preajma sărbătorilor (şi nu vorbesc doar despre angajaţii Twitter, ci de (foşti) angajaţi români, despre care am aflat că au fost concediaţi chiar înainte de Crăciun). Cei mai „norocoşi” dintre noi se confruntă doar cu nevoia de a face „downsizing”, o reducere a cheltuielilor, la început de an. Nu zic că acest context neprietenos stă doar în calea noastră, a millennialilor, însă pare că etapa vieţii în care noi am fost prinşi în vârtejul unei noi crize poate să aibă un impact asupra felului în care ne construim şi viaţa ce va urma de acum.
Nu ştiu cum stau lucrurile când vine vorba despre chiar cei mai tineri dintre angajaţi, dar în ceea ce priveşte generaţia pe care o reprezint, pot să spun că nu suntem deloc „flower power” când vine vorba despre stabilitatea financiară. Cei mai mulţi dintre noi am muncit pentru a avea lucrurile pe care poate părinţii noştri nu le-au avut şi, nu aş spune că din cauza city breakurilor nu facem copii, aşa cum zicea directorul editorial al BM şi ZF, Cristian Hostiuc, acum câţiva ani, ci, mai degrabă, a unui raţionament destul de simplu: o familie şi un copil reprezintă un angajament financiar pe viaţă – dacă e să scoatem sentimentele din ecuaţie, cam asta înseamnă un copil sau, uneori, chiar şi un partener. Călătoriile aş zice că sunt mai degrabă un efect şi nu o cauză a problemei: ajută când vine vorba de umplut timpul liber (când eşti singur e mai mult) şi, poate şi golul lăsat de lipsa unei familii şi activităţilor pe care le-ai face cu un copil.
„Nu cerem luna de pe cer”, spuneau millennialii americani dintr-un articol publicat de New York Times. Ei exemplificau situaţia diferită a generaţiilor actuale de tineri adulţi (32-40 de ani) în oglindă cu părinţii lor, printr-o animaţie care circulă online: în timp ce părinţii tinerilor americani îşi cumpărau la vârsta aceasta o casă, aveau un copil, investeau într-un fond de pensii, millennialii actuali se gândesc dacă să îşi ia o pisică sau o plantă. La vârstele la care cei mai mulţi dintre noi am ajuns deja, părinţii noştri (cei mai mulţi dintre ei Baby Boomers), ne creşteau pe noi. Acum însă, majoritatea millennialilor nu sunt nici măcar căsătoriţi, darămite să aibă şi copii. Unul dintre motive este lipsa banilor – mai ales dacă ne gândim la lipsurile cu care cei mai mulţi dintre noi am crescut, spre finalul perioadei comuniste. Şi nu mă refer la lipsa banilor pentru cei cu salariul minim – ci la salariile „bune”, ale „corporatiştilor” din marile oraşe.
Chiar şi tinerii adulţi cărora le merge bine, au cariere de succes şi salarii de peste 2.000 de euro (cam cât costul lunar al unei şcoli sau grădiniţe private), sunt vigilenţi când vine vorba de un angajament care ar putea duce la un dezechilibru financiar. Iar dacă nu toţi suntem atât de raţionali când vine vorba despre întemeierea unei familii, uneori, chiar nu e timp pentru un astfel de pas. S-a tot vorbit la început de an despre un al doilea job, care să compenseze creşterea inflaţiei şi a costului vieţii – dar când lucrezi pentru două joburi, este greu să ai nu doar timpul, dar şi energia pe care să o aloci vieţii personale, chiar dacă, la nivel de buget, cele două joburi ajută.
În concluzie, am putea spune că creşterea ratei creditului ne face viaţa socială şi, implicit, romantică, şi mai dificilă. Lăsând la o parte contextul socio-economic în care am crescut puţin diferit faţă de tinerii americani, situaţia millennialilor români este similară. Pare că nu vor să se maturizeze, dar poate pur şi simplu nu îşi permit acest lucru.
Cei mai mulţi dintre noi au crescut cu lipsuri – am venit „la oraş”, la facultate, unde am împărţit camere, în general mai mult decât modeste, fie că vorbim despre cămin sau demisoluri din Bucureşti – nu e normal să visăm la o casă a noastră? Alţii mai mult au muncit decât au studiat, doar ca să îşi permită să rămână în oraşul de studiu. Iar acum, când am ajuns la o oarecare stabilitate financiară şi la prima rată, a venit iar criza. Pe lângă faptul că pare că mulţi dintre noi am devenit „anxioşi financiar”, aşa cum scrie presa internaţională, asta cu siguranţă nu se va vedea bine nici în natalitate.
Aş zice aşadar, să vă gândiţi de două ori înainte de a refuza mărirea de salariu a millennialului din birou – subiectul cel mai discutat de săptămâna trecută – poate, la pensie, aceasta se va întoarce şi la voi.
