„Sunt mereu nemulțumit de ceea ce scriu, de ceea ce fac, de ceea ce îmi propun”. Interviu cu scriitorul și editorul Lucian Vasiliu

Lucian Vasiliu s-a născut la 08. 01. 1954, în comuna Puieşti, jud. Vaslui — fostul raion Bârlad, regiunea Iaşi. Studiile gimnaziale şi liceale le-a făcut în Berlad, actualmente Bârlad. În anul 1971, îi moare tatăl (preot, absolvent, al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi), moment care îi declanşează preocupările pentru literatură. Urmează cursurile Şcolii Postliceale de Biblioteconomie din Bucureşti (1972–1974). Facultatea de Filologie la Iași. Redactor al revistei studenţeşti Dialog, anii 1977–1981. Este angajat, prin transfer de la Biblioteca Institutului Politehnic „Gh. Asachi”, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi (1981). Debut cu Mona-Monada, poeme, editura Junimea, 1981. Membru al Uniunii Scriitorilor (1990).

Din 2004 este membru şi al U.S.R. Chişinău (România de Est). Iniţiator și redactor-șef al revistei Dacia literară (1990–2014). Director al Complexului Muzeal Naţional Moldova Iaşi, apoi al Muzeului Literaturii Române din Iaşi (1990–2007). Stagiu de management cultural (Bruxelles, 1992). Ordinul „Meritul Cultural Naţional” al României (2004). Coordonator al editurii „Junimea”, din 2014, şi director-iniţiator al revistei „Scriptor”, din 15 ianuarie 2015. A publicat peste 30 de cărţi de versuri, proză, jurnal de călătorie etc. Tradus în peste 30 ţări (antologii, presă culturală, cărţi de autor). Nominalizat de șase ori la Premiul Naţional „M. Eminescu”. Declarat scriitorul lunii februarie 2018 (proiect al Uniunii Scriitorilor).

Robert Șerban: Care a fost prima lecție despre literatură pe care ai primit-o, și de la cine?

Lucian Vasiliu: Aveam 10–11 ani. Tata, pensionat medical „pe caz de boală”, ne mutase din parohia de la țară (un sat situat între Bârlad-Vaslui-Bacău). Ne adusese în urbea lui natală (Berladul lui Tache, Ianke și Cadâr). Ne strămutase să învățăm în Școala bârlădeană, celebră. Îmi făceam lecțiile. De un timp, sesizasem că tatăl, Ștefan, presează hârtia de la pachetul de „Mărășești” (ulterior „Carpați”), țigări pe care le epuiza, meditativ, melancolic, depresiv. Apoi, în mai multe rânduri, observasem că se așază la măsuța din camera noastră unică, modestă, în care locuiam patru suflete (fratele mai mare urma o școală tehnică tocmai la Mediaș).

— Tată, ce scrii acolo?

— Socotesc bănuții, să ne ajungă, să plătim împrumuturi, datorii, chiria, taxele, să mai cumpărăm cărți și mâncare. Uneori, o mână divină mă bate pe umăr. Unii îi spun inspirație, alții înger. Simt că trebuie să comunic ceva și atunci explodez într-un vers, într-o proză scurtă, într-un pamflet, o parodie, o epigramă. Literatura mă vindecă. Fiicele literaturii sunt literele și ideile. Suntem creatori, așa ne-a lăsat Dumnezeu să viețuim pe pământ. Exersăm, dincolo de exercițiile de gimnastică, de înot, de mers cu bicicleta.

Tatăl meu m-a dorit scriitor. Eu mă gândeam la sportul de performanță, la medicină militară, la psihiatrie. Până la urmă, am patru patalamale, cu școală și examene: profesor de română, bibliotecar, muzeograf literar, manager cultural. Scriptor (sic)!

R.Ș.: Ai avut sau ai căpătat tabieturi legate de scris? Cât de ușor/ greu scrii?

L.V.: Scriu literatură de la 17 ani, de când mi-am pierdut tatăl, victimă și a stresului provocat de Tezele fatale din vara anului 1971. Urma să se umble din nou la dosare! Pierderea lui m-a scos de pe maidane, din lume, din adolescență. Pentru un timp. Am devenit reflexiv, interiorizat, enoriaș al bibliotecilor, al foilor de hârtie, al creionului. Am scris și cocoțat într-un pat de cămin de Școală postliceală de biblioteconomie (București, 1972–1974, cu martori scriitorii de azi Marian Drăghici, George Calcan, Nicolae Scurtu, Liviu Vișan). De regulă, am „compus” în condiții improprii: în tramvai sau în troleibuz, așteptând trenul în gară, am consemnat pe valiza de soldat, pe o bancă în parc, în subsol de bibliotecă, într-un pod de casă, în cameră de hotel, în chilia de muzeograf literar (33 de ani), într-o „garsonieră” animată de amici din Grupul de la revista studențească „Dialog” (anchetați pe parcursul anului 1983 de Securitatea culturală). Am scris în Belgia și în Insula Corfu, în Macedonia și în Italia, la Marsilia, Lyon și Paris, în China profundă (martori, Gheorghe Schwartz și George Vulturescu), în Statele Unite, la Washington și New York (martori, Emil Brumaru, Mariana Codruț, Radu Andriescu). La Moscova, nu am scris încă.

Am scris cu o sticlă de apă pe masă, mereu. Din când în când cu o țigară, cu o cafea, cu un pahar de vin roșu, de casă. Cel mai mult mă inspira castronul cu borș matern.

Târziu am avut și o masă de scris!

Când am simțit că scriu ușor (natural, spontan, inspirat), am continuat! Când am văzut că scriu greu (construit, chinuit, neinspirat), am abandonat!

R.Ș.: Cât din textul inițial e publicat apoi? Adaugi sau tai?

L.V.: „Cu mâine zilele-ți adaugi,/ cu azi, viața ta o scazi!” Prefer ca textul să zacă, să crească, să se coacă. Rareori am dat drumul la pagini grăbite. Și mi-a părut rău. Ce părea genial ieri, îmi apărea superficial azi. Sunt mereu nemulțumit de ceea ce scriu, de ceea ce fac, de ceea ce îmi propun. Se poate mult mai bine pe pământ, în plan personal, în plan general.

Contextele scrisului au fost diferite, pentru mine, înainte și după Căderea Zidului Berlinului. De pildă: Ana Blandiana era la index, la finalul anilor 1980. De la revista ieșeană „Cronica” mi s-a solicitat un poem pentru a fi publicat. Am dus versurile. Mi s-a spus: — Să aduci altceva! Acesta este dedicat Anei Blandiana și lui Romulus Rusan! Pe de o parte, nu mai avem voie să publicăm poezii cu dedicație! Pe de alta, Ana Blandiana este, momentan, interzisă. Peste un timp, am dus același poem: am tăiat dedicația „Pentru Ana Blandiana și Romulus Rusan”. Am adăugat „Pentru strada Transilvaniei, 56”. Mi-au publicat textul. Nu s-au prins! Sau au acceptat formula subtilă? Pe strada Transilvaniei, la acel număr, locuiau, înfrigurați, izolați și supravegheați, Ana B. și Romulus R.!

R.Ș.: Cariera ta literară ar fi fost altfel, dacă ai fi trăit și locuit în Capitală? Contează locul unui scriitor în „cota lui de piață”?

L.V.: Cotele din anii sovietizării, de tristă povară, nu mai există! Nici cotele apelor Dunării nu se mai transmit la amiază. Despre cotul Donului, puțini își mai amintesc. Dăm din coate, cotim! Ne cam doare în cot de scriitori (sunt incomozi, cei veritabili; nu vorbim despre impostori), de cărți, de reviste culturale, de librării, biblioteci, anticariate. Și, mai ales, de educația adevărată, de gramatica Limbii Materne. De coterii, suntem sătui. Promovez cotiledonatele!

În chestiunea carierei: dacă aș fi fost carierist, aș fi rămas în Capitală; nu înseamnă că toți „capitaliștii” sunt carieriști — copiii mei locuiesc în București! După ce nu am luat examenul de admitere la Facultatea de Drept din București (anul 1972, după Tezele din 1971, când începuse o nouă dosariadă!), am intrat, în toamnă, la Școala postliceală de biblioteconomie. Am absolvit-o în 1974 ca șef de promoție, având posibilitatea să aleg între 7 posturi, la mari biblioteci de pe mal dâmbovițean. Am preferat Iașii Junimii, în rol secundar, pentru a nu fi înregimentat. Bucureștiul oferea șanse uriașe (chiar și atunci, măcar că acolo erau concentrate ambasadele, centrele culturale, exista aeroport etc.). Șanse de afirmare, dar și perverse „șanse” de neantizare.

R.Ș.: Când te recitești, ce anume nu recunoști? Cât de îndepărtate sunt poemele scrise la 20, 30 sau 50 de ani, de cel care ești astăzi?

L.V.: Uneori, nu mă recunosc deloc. Alteori, parțial, mai ales în paginile mele subversive, de altădată. Acum, nu mai scriu în cheie. Dar nici ușă de biserică nu am fost și nu sunt! Alteori, mă recunosc în versurile unor colegi. Continuă să se cam fure în spațiile noastre binecuvântate, să se șterpelească nu doar lemne din pădure și găini din coteț! Uneori nu recunosc o semicacofonie. Roșesc! Alteori, o tautologie. Îngălbenesc! Deseori o silabă fără barbă. Albăstresc! Roșu, galben și albastru!

R.Ș.: Editura Junimea a reînviat, iar aportul tău la asta este evident. Aveți peste 20 de colecții. Dar pentru cine mai „scot” editori cărți, dacă numărul cititorilor e tot mai mic, de la an la an, iar interesul viitorimii pentru carte pare tot mai slab?

L.V.: Am mai spus, am scris, continuu să susțin: am învățat de la cronicari, pașoptiști, junimiști, interbelici, bunici, părinți, profesori să „nu mă bag unde nu-mi fierbe oala”, dar să înfrunt câmpurile minate, proiectele grele, lupta cu inerția. Am șapte ani de acasă, spre opt ca editor. M-am născut pe 8 ianuarie, de aici, probabil, glumind, și optzecismul meu. Colecționez cărți care au apărut în anii editoriali românești 1954 și 1968. Impostura editorială veche și nouă (și nu numai!) a fost și este evidentă. Odinioară, pe fond de ideologie unică, păguboasă, sinucigașă. Acum, pe fond de mercantilism, superficialitate existențială, neseriozitate.

Fug de locurile excesiv hedoniste, excesiv comerciale, de „corectitudinea” ipocrită, de spațiile leneșe, intoxicate, de sociologia neomarxistă, tendențioasă. Nu mă conving statisticile care ne tot situează pe loc ultim în Uniunea Europeană, cel puțin în registru cultural, unde mă (cam) pricep. Avem cititori de cea mai bună calitate. O elită incredibilă, care ar bucura și pe reprezentanții Școlii Transilvane și Junimea ieșeano-bucureșteană și Școala bănățeană! Pe scurt: Dincolo de pleava care se vântură prin discoteci, baruri, terase (deseori ostentativi, juni rebeli cum am fost și noi), există public pentru carte și arte, slavă Domnului, încât merită să îl cultivăm și să îl respectăm, exigenți, cu produse spirituale de calitate, fără a intra în panică apocaliptică!

R.Ș.: Ce plusuri aduce vârsta unui poet? Ce se pierde atunci când se câștigă ani?

L.V.: I-am prețuit pe poeții, scriitorii, scriptorii, cu ani biologici aflați în cursă cu multe ture în fața mea. Am învățat cât am putut de la ei, fie că s-au numit Villon, Emil Botta, Geo Dumitrescu, Nichita Stănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Nicolae Esinenco… Și, Doamne, ce bibliotecă de poezie are „Memorialul Eminescu” de la Ipotești (a se vedea donația Laurențiu Ulici, de pildă!).

M-am despărțit recent de poetul, prin excelență, Ovidiu Genaru, coleg de muzeologie literară, odinioară, în Bacău (la casa lui Gheorghe/George Vasiliu, ulterior Bacovia). Cred că premiatul recent al Uniunii noastre (cu volume editate de Junimea) ar fi cel mai în măsură să răspundă la această întrebare. Se apropie de 87 de ani și locuiește la etajul 8! Vede lumea prin gaura cheii! Are și suficientă luciditate și ludicitate în „Țara plină de umor!”

R.Ș.: Pe ce poeți tineri români ai paria?

L.V.: Am contat, cândva, pe câțiva juni poeți, Robert drag. Unii au murit tineri (Irina Andone, Aurel Dumitrașcu, Ioan Horațiu Lașcu), alții au plecat definitiv din țară (Cătălin Savin, în Canada, Ovidiu Nimigean, în Franța). I-am sprijinit și îi ajut, cât pot, pe cei tineri. Două dintre cele 22 de colecții de la Junimea se numesc „Numele Poetului. Debut” și „Numele Prozatorului. Debut”. Un timp, am animat un cenaclu clandestin, în „garsoniera” mea (în anii 1970, spre final și început de 1980: de la „autorități” mi s-a transmis, discret, să renunț, la adunări mai mult sau mai puțin nocturne, că încalc legile privind întrunirile!) Mai târziu, am fost secundul rafinatului critic literar Daniel Dimitriu, la „Junimea”, de la Muzeul „Vasile Pogor”.

Câțiva ani buni m-am ocupat de „Poșta redacției” la revista „Convorbiri literare” (anii 1990, Concursuri, festivaluri — „Aurel Dumitrașcu, „C. Conachi”, „N. Labiș” etc.). Am slujit, săptămânal, o pagină culturală într-un cotidian ieșean, unde promovam autori aflați la început de drum. Aș putea să dau câteva nume (unii mă ignoră, alții mă „carotează”, mulți îmi reamintesc, mă flatează: „Și Dumneavoastră mi‑ați susținut începuturile!”): Andra Rotaru (București), Maria Pilchin (Chișinău — România de Est), Florina Zaharia (Galați), Horia Gârbea (București), A.G. Romila (Piatra Neamț), Marius Chivu (București), Bogdan Crețu (Iași), Emilian Galaicu-Păun (Chișinău — România de Est). Ne maturizăm toți, rămâne junețea spirituală.

R.Ș.: Când te întâlnești cu potențiali tineri cititori, elevi, studenți, ce argumente aduci în favoarea cititului? Dar în favoarea poeziei?

L.V.: Mi-au plăcut întotdeauna întâlnirile cu publicul marginalizat, mai ales de la sate, mai ales cu copiii (nepregătiți pentru dialog — încă nu îi învățăm convorbirea, dezbaterea, interogația creatoare). Am doi copii. Și un nepoțel. O învățam pe fiica Luiza poezii: când le spui, îi ziceam, să rostești întâi titlul și autorul! Spre final de ani 1980, a venit tristă de la grădiniță: — Tata, la ora de recitări, am spus poezii de Elena Farago și de Grete Tartler. Doamna învățătoare a spus să nu mai zic nici titlurile, nici autorii! Era o perioadă cumplită, de oportunism ceaușizant! Fiul Cezar-Ștefan s-a născut după căderea Partidului unic (sau hunic, așa cum se amuza prietenul lui Șerban Foarță, al Adrianei Babeți și al lui Mircea Mihăieș, amicul patafizician Luca Pițu, fie-i țărâna ușoară!). A avut șansa de a nu mai memora textele stupide ale epocii.

Argumentele mele sunt cele vechi, ritualice, creștine: se citește și se învață în familie, în biserică, în școală. Cine are carte, are parte! Deviza în instituția noastră, junimistă, scriptoriană, este: „Intră cine vrea, rămâne cine citește!”

R.Ș.: Dacă ai fi invitat să participi la o antologie de poezie universală contemporană cu un poem, din cele scrise de tine, pe care l-ai alege?

L.V.: Aș alege ce i-a plăcut, odinioară, criticului literar, profesorului Eugen Simion (aflat în prag de 88 de ani!), născut în aceeași zi și aceeași lună cu mama mea:

ȘAPTE

Cu șapte degete la mâna dreaptă

m-am născut,

dar nu mai am decât

UNUL,

prin care vă descriu aceste fapte:

Șapte femei am iubit

dar numai UNA era Regină —

în amintirea ei nu dorm șapte zile,

timp în care sufletul mi se închină

Am scris șapte poeme fundamentale,

dar tuturor le-am dat foc:

am salvat de la incendiu

doar UN cuvânt

Șapte funii spânzură în ceruri.

Trag șapte clopote, dar nu aud decât

UNUL

Șapte vieți am parcurs:

din toate s-a ales praful

pe care cu grijă

îl scuturați de pe haine