0.1 C
Timișoara
duminică 22 decembrie 2024

Summit-ul NATO de la Vilnius

Fără îndoială, săptămâna trecută capul de afiș al scenei internaționale a fost summit-ul NATO din capitala Lituaniei. Confruntați cu o agendă extrem de complexă, liderii aliați au venit la întrunire cu proiecte, cu temeri și, ușor de ghicit, cu speranțe. Câteva puncte erau aproape clare încă înainte de începerea discuțiilor, dar cele cu adevărat delicate și-au devoalat anatomia pe măsura derulării discuțiilor. Există un document final care cuprinde o listă amețitoare de probleme pe plan mondial, însoțit de numeroase alte acorduri, declarații, strategii; numeroase premiere, inițiative, dosare noi. Centrul de decizie s-a mutat la NATO, de la care se așteaptă totul: protecție, soluții, parteneriat, dialog, vocea ordonatoare a politicii globale. Chiar dacă relațiile internaționale au fost rareori ape limpezi și coordonare, peisajul extrem de stâncos prin care trecem azi a ridicat mizele și responsabilitatea fiecărui cuvânt rostit sau semnat, fiecărei nuanțe din variatele poziții prezentate, fiecărui detaliu care poate salva sau pierde mii și mii de vieți. Organizația mondială, aflată „în moarte clinică” (Emmanuel Macron) acum câțiva ani, a făcut proba realismului și capacității de compromis, ceea ce, dincolo de subiectivisme, a dat un neprețuit câștig diplomației, încrederii reciproce sau, cel puțin, raționalismului politic. „Nu știu dacă toată lumea este complet onestă cu mine, dar trebuie să avem încredere în partenerii care ne ajută să câștigăm războiul”, preciza președintele Zelenski. Este de la sine înțeles faptul că, în circumstanțe de gravitatea celor contemporane, soluțiile radicale sunt dovadă de naivitate sau precipitare. Oricât ne-am dori o încheiere grabnică a tuturor conflictelor planetare, soluțiile simple nu există, iar cele cât de cât consistente reclamă timp, elaborare, dialog. Suntem, din fericire, extrem de departe de perioada în care cinci- șase mari puteri europene (deseori cu lideri legați între ei și prin legături de familie) soluționau, în jurul unei mese relativ rotunde, fără să ia în considerare mai mult decât interesele lor pe termen scurt și mediu. Poate că o asemenea abordare ar mai fi funcționat înainte de invazia rusă în Ucraina, dar cu siguranță a fost aruncată în derizoriu în cele peste 500 de zile ale conflictului.

Pentru o bună parte dintre europeni, tema acestui summit a fost Ucraina. Este dosarul cel mai cunoscut, discutat și disputat, dar în jurul acestuia (nicidecum doar în paralel cu acesta!!!) sunt o duzină de alte întrebări cu risc major, dincolo de aparențe: Finlanda, Suedia, Turcia, Ungaria, Moldova, Georgia, Marea Neagră și Marea Baltică, Kosovo, Bosnia și Herțegovina, energia, cyber-securitatea, zona arctică, spațiul cosmic, tehnologiile digitale, industria de armament, armele biologice și chimice, respectiv China, Iranul, Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Sahelul și terorismul. Dacă vedeta summit-ului a fost Ucraina, niciuna dintre temele de mai sus nu a rămas fără o cât de succintă abordare. Cunoscuta viziune NATO privitoare la securitatea 360 de grade și-a demonstrat, și aici, consistența.

Ceea ce a răzbătut către presă a fost intensitatea dezbaterilor, punctele de vedere nu tocmai convergente pe fondul căutării fără rezerve a unui ton comun, a ieșirii din  impas. În vizită, printre participanți, a fost și „elefantul”, adică teama de activarea puterii nucleare a Rusiei, ridicând mizele și costurile fiecărei decizii. Practic, tema principală a summit-ului a fost găsirea unor strategii care să țină în echilibru diversitatea opiniilor, obligația de a proteja drepturile omului și ordinea morală (!) a lucrurilor fără a supune planeta unui risc nuclear. Într-o dezbatere între actori raționali, gravitatea conflagrației nucleare ține asemenea riscuri de-o parte. Dar, de vreme ce butoane letale se află în mâinile unor lideri care se pricep să trimită semnale confuze, hibride, amenințări și chiar fapte greu de anticipat, echilibrul global se dovedește extrem de fragil. Pe cale de consecință, avem un NATO care își limitează și cenzurează fondurile, gradul de implicare, capacitatea de risc și, de cealaltă parte, actori pentru care prezența în arena internațională este un joc de „totul sau nimic”. Nici componenta umană, nici resursele alocate, nici prejudiciile nu sunt niciodată suficient de mari pentru a opri proiectele idealiste ale liderilor sau ale nostalgiilor venite din propria istorie. Așadar, summit-ul de la Vilnius era menit/așteptat să ofere soluții sau argumente, să aducă pacea sau cutremurul și să facă, măcar unii jucători, exuberanți. A fost cu totul altceva, lăsând loc evenimentelor să-și afle calea fără a seta noi limite peste cele deja în operare. Nu a fost un summit istoric, în sensul de a decide ceea ce cursul zilnic al lucrurilor încă nu a clarificat, dar a fost, cu siguranță, istoric prin felul în care a deschis calea unor dezvoltări pozitive.

 

Ce s-a obținut

            De departe, cea mai „simplă” temă a fost cea a aderării Finlandei la Organizația nord-atlantică, o aderare previzibilă, firească. Dincolo de simpla administrare a documentelor, această aderare aduce o foarte lungă frontieră cu Rusia, precum și un obstacol considerabil manevrelor din Marea Baltică. Pregătirea defensivă a Finlandei din ultimele decenii a făcut ca această aderare să se deruleze relativ facil, mai cu seamă prin prisma plusurilor pe care le trece în contul NATO: o țară democratică, dispunând de propria-i experiență de luptă și apărare împotriva marelui vecin de la est.

Suedia nu s-a bucurat de aceeași cale favorabilă, dar a primit, în cele din urmă, undă verde de la președintele Erdogan. Tema rebelilor kurzi refugiați în Suedia s-a evaporat „cu diplomație” de îndată ce s-a convenit asupra unei monede de schimb mult mai consistente: reluarea negocierilor de aderare europeană a Turciei, negocieri care au fost întrerupte în 2018, după 13 ani de discuții și peste 30 de ani de la depunerea candidaturii (în 1987). Confruntat cu recesiune economică internă, Erdogan speră să mobilizeze în acest fel actorii economici din țară, chiar dacă nimeni și nimic nu garantează finalizarea acestor negocieri cu aderarea efectivă a Turciei la Uniune. A obținut, măcar, o victorie de imagine și a câștigat timp politic. În plus, a reușit să obțină includerea în documentul final a mai multor paragrafe critice la adresa terorismului internațional, a ISIS-DA’esh, paragrafe pe care speră să le poată utiliza în conflictele sale interne cu populația kurdă.

Ungaria a încercat să joace aproximativ aceeași carte, dar cu mijloace mult mai reduse. În esență, a condiționat ridicarea opoziției față de aderarea Suediei de accesul la fondurile de reziliență și restructurare înghețate de UE din cauza încălcării normelor statului de drept. În comparație cu Turcia care a probat, în războiul din Ucraina, susținerea atât politică, cât și prin armament, declarațiile criticile ale premierului Orban nu pot cântări la fel. Să amintim doar că Turcia tocmai a eliberat cinci comandanți ucraineni dintre apărătorii Azovstal, generând considerabile proteste ale Moscovei. Acești comandanți au fost preluați chiar de delegația prezidențială aflată în vizită la Ankara în pregătirea summit-ului NATO și repatriați, cu o aeronavă cehească, prin Polonia. În plus, anunțul că Turcia va construi o fabrică de drone la Kiev eclipsează fără drept de apel pozițiile ferm pro-ruse ale Budapestei.

Dar dincolo de aceste plusuri ușor cuantificabile, întâlnirea de la Vilnius a adus cu adevărat ceva nou: înțelegerea schimbării majore de paradigmă în relațiile NATO-Rusia, respectiv NATO-Ucraina și o recalibrare a strategiilor implicate. Trecerea de la Consiliul NATO-Rusia la acceptarea statutului de agresor al Moscovei, respectiv de la o susținere empatică a Ucrainei la anularea MAP/Membership Action Plan. Acest plan reprezintă o pregătire instituțională, legislativă, tactică a oricărei țări aspirante la statutul de membru NATO. În relația cu Ucraina, s-a afirmat depășirea țintelor acestuia în cadrul multiplelor formule de cooperare create și utilizate în ultimele decenii. În 1997 a fost creată Comisia de cooperare NATO-Ucraina (NUC) în baza unei Carte a unui Parteneriat Special. Practic, de acolo au pornit eforturile și planurile de transformare euro-atlantică a Ucrainei, în vederea apropierii/aderării la structurile occidentale. Dacă pentru o lungă perioadă precauția, fluctuațiile sau chiar lipsa de experiență și-au spus cuvântul, după anexarea Crimeii din 2014 această platformă a reprezentat cadrul predilect în care s-au pregătit și realizat reformele din domeniul armatei, al înzestrării, pregătirii, dotării și conturării contextului politic al tranziției. Pentru multă lume din Occident, mai puțin familiarizată cu derularea acestor operațiuni nu întotdeauna de interes media, oferirea unui asemenea plan, acum, ar fi soluția ideală. Pentru cei familiarizați cu procesele de transformare internă a Ucrainei, acest plan a fost extrem de funcțional și util în primele luni după invazie devenind, treptat, desuet. La această oră, NATO lucrează pe prezumția că Ucraina va câștiga acest război și se discută, practic, situația postbelică, luându-se în considerare mai multe scenarii, cel puțin teoretic, posibile: victorie, cu recuperarea integrală a teritoriului național recunoscut înainte de 2014; înghețarea conflictului în orizontul anilor 2024/2025, dacă nu se vor înregistra progrese semnificative, iar forțele se vor proba a fi încă într-un relativ echilibru; scenariul coreean, cu o linie de demarcație și cu prezență militară occidentală în zona liberă.  În funcție de deznodământul real urmează a fi discutată invitația adresată Kievului de a adera la NATO precum și/mai ales garanțiile de securitate pe termen mediu și lung. Sub acest aspect, soluția care câștigă tot mai mult teren este așa-numitul set de „garanții de tip Israel”, adică în afara unei apartenențe propriu-zise la alianță, oferirea în mod constant de armament și muniție pentru ca Ucraina să-și poată asigura singură apărarea. Riscurile includ militarizarea excesivă a țării, epuizarea capitalului de încredere și suport occidental pe fondul alegerilor care se vor derula în următorii doi-trei ani, precum și un timp oferit Rusiei să-și pregătească o nouă agresiune. Cu siguranță, toate celelalte scenarii sunt mult mai puțin ofertante, incluzând incertitudini pe plan mondial, aspectele morale pe care le clamează o societate deja serios lovită de crimele de război, precum și aspectele legate de infrastructură, inclusiv de cea civilă, care trebuie să susțină o societate.

La summit s-a amintit așa-numitul „păcat originar” al Ucrainei de a renunța la arsenalul nuclear în schimbul Memorandumului de la Budapesta (1994), dar s-a concluzionat fără rezerve că o nouă nuclearizare a Ucrainei iese din orice discuție. Cu toate acestea, formule de tipul memorandumurilor sau declarațiilor nu au forță juridică imperativă și, cu recenta istorie de partea lor, ucrainenii nu mai pot fi satisfăcuți la acest nivel.

Este clar că nimeni nu se poate hazarda să ofere un program riguros referitor la accesul Ucrainei la NATO înainte de finalizarea războiului cu toate că temerile Kievului sunt mai mult decât întemeiate: păcăliți în 1994, respinși la București în 2008, atacați, uciși, cu multe localități rase de pe fața pământului, ucrainenii ar fi dorit ceva riguros. Ceea ce li s-a oferit punctează mai puțin la capitolul declarativ, util pentru populație și mai mult la capitolul mijloace și instrumente: Consiliul NATO-Ucraina de coordonare a ajutorului militar si financiar, precum și referitor la reconstrucția infrastructurii, a reformelor juridice și instituționale; ajutor militar în formule bilaterale: rachete cu rază lungă din Franța, tancuri și blindate germane, blindate și muniție de la Londra, respectiv muniție cu fragmentație din Statele Unite.

În plus față de ajutorul direct acordat Ucrainei, s-au constituit trei grupuri de apărare regională pe flancul estic, Sibiul urmând a deveni cartierul general al flancului sudic. Aceasta este cea mai consistentă formulă de protecție a acestui spațiu, urmând a modifica radical și numărul de militari și strategiile de antrenament din fostul spațiu dorit de Moscova drept o regiune intermediară — buffer —, pe care să o instrumentalizeze în negocierile cu Occidentul. Marea realizare a summit-ului de la Vilnius poate fi considerată înțelegerea faptului că „nicio pace justă nu poate fi obținută printr-o înțelegere dictată de Rusia” (Jan Stolenberg). În această perspectivă, s-a pronunțat fără echivoc faptul că Ucraina aparține civilizației euro-atlantice, iar perioada următoare trebuie să fie una a transformărilor de substanță în vederea pregătirii aderării. Poate că cel mai echilibrat comentariu a venit de la Oleksiy Danilov, secretarul Consiliului National de Securitate si Apărare, care a subliniat că „NATO nu e doar o alianță militară, ci și un spațiu al democrației, drepturilor omului și libertății de exprimare. Avem foarte multe lucruri de făcut în continuare”. Cum în paralel cu summit-ul militar s-a derulat și o întâlnire a țărilor G7, acestea au afirmat hotărârea lor de a susține Ucraina pentru cât timp va fi nevoie, financiar și sub aspectul securității, pregătind-o să răspundă agresiunii și să preîntâmpine agresiuni viitoare.  Cum președintele Biden s-a arătat „optimist”, nu ne rămâne decât să urmărim cu interes și rațiune evoluția evenimentelor, măcar prin prisma proximității geografice, dacă nu în baza unei responsabilități elementare într-o lume extrem de tensionată.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Academia de Advocacy cere responsabilitate politică și stabilitate guvernamentală

În contextul crizei politice actuale, Academia de Advocacy face un apel ferm către partidele politice proeuropene să constituie o coaliție stabilă și să formeze...

Curtea Constituțională între statul de drept și democrația (i)liberală

Recenta decizie a Curții noastre Constituționale, de anulare a întregului proces electoral aferent alegerii Președintelui României, a trezit emoții la nivelul întregii Națiuni. Mulți...

Brumar, primul bal…

Citește și :