Bogdan Nueleanu s-a născut în anul 1978 la Săulești, județul Gorj. Absolvă, în anul 2010, secția de Pictură a Facultății de Arte Plastice din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Urmează cursurile de masterat în sculptură ale aceleiași universități și le absolvă în 2015. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala din Timișoara, din 2010.
Activitatea sa artistică însumează numeroase expoziții, atât în țară, cât și în străinătate, fiind recompensat cu Premiul pentru Tineret al Uniunii Artiștilor Plastici, la Salonul Anual al Artelor Vizuale (2012), Premiul Pro Cultura Timisiensis al Consiliului Județean Timiș (2013). Obține Diploma de excelență pentru sculptură în 2016, din partea UAP Timișoara, în 2017 este distins cu Diploma de excelență pentru merite în promovarea culturii, din partea Primăriei Timișoara, iar în 2020 obține Premiul Bienalei Internaționale de Arte Miniaturale de la Timișoara, secțiunea Sculptură
Robert Șerban: Sculptura sudată nu e o „invenție” nouă, însă nici nu are foarte mulți adepți în rândul artiștilor. Poate și pentru că nu e deloc simplu să sudezi, darămite să mai faci și artă din asta. Tu întâi ai fost sudor…
Bogdan Nueleanu: Mă consider norocos pentru faptul că am avut ocazia să lucrez ca sudor, nu am o pregătire pedagogică în domeniu, însă am învățat meseria din mers, de nevoie. La momentul acela mă simțeam complexat de lucrul acesta, deși, acolo unde puneam mâna, se cunoștea amprenta artei. De fapt, mai în glumă, mai în serios, colegii îmi spuneau „artistul”. Mai târziu, când am decis să îmi continui drumul în domeniul artei, am devenit conștient de avantajul pe care îl aveam. În timpul studiilor din cadrul Facultății de Arte Plastice de la Timișoara, unde studiam pictura, am ajuns să intru în contact cu opera lui Pablo Picasso și a lui Julio Gonzales și am fost uimit să descopăr că cei doi au fost părinții sculpturii realizate cu ajutorul sudurii. Pentru mine a fost o revelație și am știut atunci că acesta este drumul pe care trebuie să îl urmez. Cunoșteam tehnica și învățasem regulile compoziției cu doi dintre cei mai buni artiști și pedagogi ai țării, Romul Nuțiu și Cristian Sida. Toată conjunctura s-a dovedit a fi una foarte avantajoasă și am decis atunci să fac primele experimente pe tărâmul tridimensional. Așa că primul pas logic pentru mine a fost să mă înscriu la master, în cadrul aceleiași facultăți, la secția Sculptură.
R.Ș.: Îți amintești care a fost prima ta lucrare pe care ai făcut-o folosind aparatul de sudură?
B.N.: Am avut șansa ca în timpul studiilor de licență să pot lucra alături de Luigi Varga, un sculptor important al Banatului. În atelierul lui, pentru că dispunea de tehnica necesară, am sudat multe opere de artă, pe care le-am realizat împreună. Acolo am învățat, de altfel, tot procedeul tradițional al sculpturii, de la modelaj, la turnarea bronzului, prin metoda „cerii pierdute”. Acolo am realizat prima mea sculptură cu ajutorul tehnicii sudurii, lucrare pe care o am și acum și de care sunt tare mândru. Se numește Pomul vieții și este din fier sudat și bronz fuzionat, ceea ce e cu totul și cu totul o noutate în domeniul sculpturii contemporane. Practic, toată structura pe care am realizat-o din fier sudat am introdus-o în ceară, peste care apoi, prin metoda „cerii pierdute”, am turnat bronz. S-a realizat astfel o fuziune între cele două metale și așa mi-am dat seama că, alăturând diferite tipuri de metal, poți crea compoziții cu o forță de expresie uimitoare.
R.Ș.: Lucrezi ajutându-te de schițe, sau mergi „pe mâna” intuiției, a hazardului, a inspirației care vine chiar în timp ce lucrezi?
B.N.: De multe ori prefer să merg pe mâna intuiției, să las lucrurile să se întâmple. Îmi scot pe bancul de lucru tot felul de bucăți de metal, uneori piese recuperate de la centrele de fier vechi, bucăți de țevi, fi-uri, platbandă, tot ceea ce ar putea prin juxtapunere să constituie o structură care să arate bine din punct de vedere compozițional. Mă simt atras, în acelaș timp, de figurativ și îmi place tema portretului foarte mult. De aceea, de multe ori, din compozițiile haotic create se nasc portrete și îmi place să le numesc de tip giacomettian, pentru că sunt create printr-un tip de modelaj direct, așa cum și Giacometti își realiza sculpturile. Singura diferență este, după părerea mea, faptul că sculpturile mele sunt făcute direct în metal, fără a mai fi nevoie de turnare. Sunt însă și dăți în care opera de artă se naște și plecând de la o schiță, de la o idee pe care încerc să o transpun în material. Însă și de data aceasta hazardul își are rolul său, făcând compoziția să arate mult mai vivace și mai plină de forță.
R.Ș.: Se pot îmbina orice fel de metale? Cât de multă libertate tehnică oferă sudura? Ce se poate și ce nu?
B.N.: Îmi place să folosesc în ceea ce fac două tipuri de metal, bronz și inox. Câteodată folosesc și fier, însă prefer bronzul și inoxul deoarece ele se păstrează în formă definită, naturală, fără a avea nevoie de intervenții chimice asupra lor. Fierul însă ruginește și trebuie fixat, chiar dacă în lucrare se dorește a fi ruginit. Deși diferite din punct de vedere al naturii, având valențe contrastante, unul fiind feros, iar celălalt neferos, bronzul și inoxul colaborează extraordinar de bine în compoziții care le explorează valențele cromatice. Îmi place să profit de întunecimea bronzului și să adaug peste el bucăți sau elemente figurative de inox, făcându-le astfel să se exalte reciproc, creându-se compoziții bazate pe nonculori. Am realizat că cele două metale se pot aglutina din întâmplare.
Aveam electrozi de inox printre materialele de lucru și am încercat să sudez cu ei peste bucăți de bronz. Rezultatul a fost uimitor. După ce am sudat și am șlefuit oglindă inoxul, rezultatul m-a surprins și m-a încurajat să merg pe drumul acesta, care îmi așternea în față perspective nemaiîntâlnite. Sudura îmi oferă libertate și spontaneitate, practic pot realiza orice. Sunt liber să fac ce vreau și pot construi lucrarea astfel încât să fie o sculptură fără miez, să mă extind în spațiu atât cât vreau, fără să mă îngrijoreze faptul că ceva nu ar putea merge bine, cum e în cazul sculpturii realizate prin metoda „cerii pierdute”, unde depinzi de un anumit procedeu, limitat din punct de vedere tehnic. În cazul sculpturii sudate doar imaginația este limita.
R.Ș.: În toamna lui 2021 ai organizat, la Dumbrăvița, prima ediție a unui simpozion de sculptură sudată, la care, alături de tine, au mai participat doi artiști: Darius Hulea și Sorin Purcaru. Astfel, localitatea în care trăiești are trei lucrări grozave, ce pot fi văzute în parcul central. Vor mai fi ediții ale simpozionului? Crezi că e dispusă una dintre cele mai bogate comune din România să investească în artă și pe viitor?
B.N.: Toamna lui 2021 a făcut ca Dumbrăvița să conteze cu adevărat pe harta culturală a Banatului, iar pentru mine a reprezentat împlinirea unui vis avut încă din timpul studiilor, acela de a expune alături de Sorin Purcaru. În plus de asta, l-am descoperit pe Darius Hulea, un artist desăvârșit. Toate acestea au fost trăite la intensitate maximă, deoarece s-au concretizat în cadrul simpozionului de la Dumbrăvița, un eveniment pentru care am militat încă de la momentul în care m-am mutat în această localitate minunată. În urma evenimentului au rezultat trei sculpturi de for public, de care eu, personal, sunt foarte mândru și cred că, dacă nu exista situația pandemică cu care ne-am confruntat, lucrurile ar fi fost mult mai bine structurate și evenimentul s-ar fi bucurat de o mediatizare mult mai amplă. Sunt convins că simpozionul din 2021 o să fie urmat de alte ediții și va deveni un brand local, care o să atragă cât mai mulți iubitori de artă contemporană și care să facă parte din mult așteptatul proiect Timișoara 2023, când, datorită acestui gen de evenimente, Dumbrăvița va putea prelua o parte din fluxul turistic care se așteaptă anul viitor. De altfel, avem promisiunea verbală a autorităților că evenimentul va continua și sper cât mai repede să putem relua tratativele pentru a putea organiza din timp a doua ediție a simpozionului de sculptură sudată.
R.Ș.: Facem un pas către Timișoara și te întreb: anul 2023, când capitala Banatului va fi Capitală Culturală Europeană, va fi și unul al oportunității pentru artiștii orașului să se afirme și mai pregnant, sau va fi un an ca oricare altul?
B.N.: Fără un cadru propice, fără o orchestrație potrivită, niciun artist nu se poate dezvolta și nu își poate consolida opera. Timișoara 2023 este un proiect de o deosebită importanță pentru artiștii locali și o oportunitate de care autoritățile implicate în proiect trebuie să profite la maximum pentru a-i aduce în prim-plan și pentru a le face cunoscută creația. Nu cred că pot exista rezultate care să privească direct comunitatea dacă nu sunt implicate asociații profesioniste menite să creeze și să susțină cultura locală pe o perioadă de timp îndelungată. Sunt însă pesimist în ceea ce privește scenariul întregului proiect care urmărește, mai degrabă, implementarea unor evenimente de gen spectacol, în detrimentul unora de care Timișoara are cu adevărat nevoie: muzeu de artă contemporană, săli de expoziție, ateliere de creație pentru artiști, monumente de for public etc., lucruri de care comunitatea se va putea folosi și după ce 2023 se va încheia.
R.Ș.: Care sunt artiștii moderni sau/și contemporani de care te simți apropiat?
B.N.: Am crescut la umbra operelor marelui Constantin Brâncuși, nu pot să nu fiu tributar creației lui, care a deschis drumul artei contemporane. Îmi place foarte mult Alberto Giacometti și, chiar dacă pare mult spus, mă identific, cumva, în lucrările lui. Mă încântă puterea de sinteză a lucrărilor lui Marino Marini și, ca să nu mergem așa departe, a lui Béla Szakáts. Privesc cu admirație către întreaga operă a lui Constantin Lucaci, care a ridicat inoxul la același nivel cu al bronzului rege, așa cum îi spunea Peter Jecza acestui material nobil, folosit de mii de ani în sculptură. Când vine vorba despre sculptura sudată, mă bucur de fiecare dată când îi redescopăr pe Picasso și pe conaționalul lui, Gonzales, găsesc că este extraordinar ceea ce au făcut împreună. Iar ca să mă îndepărtez puțin de această zonă fierbinte a artei, fac un pas pe tărâmuri englezești și, mai apoi, americane, unde sunt doi titani ai sculpturii sudate, Anthony Caro și David Smith, care, datorită tehnicii mult mai avansate, au dus sculptura sudată pe cele mai înalte culmi.
R.Ș.: Bănuiesc că ai cel puțin un proiect de sculptură monumentală. Îl poți „desena” pe cel mai interesant dintre ele în câteva fraze?
B.N.: Deși de obicei lucrez la scară redusă, făcând, în general, lucrări de plastică mică, îmi place să gândesc și la scară mare. Așa se face că prin anul 2015 am realizat un proiect de sculptură monumentală, pe care l-am înaintat autorităților din Dumbrăvița. E vorba despre o lucrare de for public, care se numește Sămânța lumii și este reprezentată printr-o sferă realizată din bronz, în combinație cu inoxul. Gândită inițial ca piesă centrală într-o fântână publică și la o dimensiune mult mai mare (de aproximativ șase metri), Sămânța lumii reprezintă un simbol al perfecțiunii, o trecere la cel mai înalt nivel la care poate ajunge o comunitate. Această perfecțiune poate fi reprezentată, în limbaj sculptural, în conformitate cu afirmațile lui Platon, de o sferă care are forma perfectă și cea mai armonioasă din univers. Având ca idee de bază multiculturalitatea, am decis să o numesc Sămânța lumii.
Ea reprezintă nașterea unei lumi noi și va fi realizată din bronz turnat în combinație cu inoxul, unite între ele prin aglutinare. Metale diferite, precum spiritele culturilor care alcătuiesc această localitate, rezultatul fiind acela al reprezentării unei lumi care are încorporată în ea toate elementele necesare creării ei, toate formele de „relief”. În acest fel lucrarea va avea nu doar un caracter simbolic, ci și un caracter de obiect comemorativ, care ne va aduce aminte, privindu-l doar, că suntem diferiți, că avem obiceiuri diverse, că avem limbi diferite, dar că, împreună, uniți în spiritul comunității în care locuim, suntem perfecți.
