George Vulturescu s-a născut la 1 martie 1951 (numele la naștere: Pop Silaghi Gheorghe), în cătunul Tireac, sat Tătărești, județul Satu Mare. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Fondator și redactor-șef al revistei „Poesis” din Satu Mare (din 1990 până în prezent), inițiator al „Zilelor culturale — Frontiera Poesis”, Satu Mare, XXXII ediții. Doctorat în literatura contemporană (2010). A lucrat la instituții de cultură din Satu Mare.
Volume publicate (selectiv): Poezie — Frontiera dintre cuvinte (1988), Poeme din Ev-Mediul odăii (1991), Orașul de sub varul pereților (1994), Tratat despre Ochiul orb (1996), Gheara literei (1998), Nord și dincolo de Nord (2001), Stânci nupțiale (2003), Monograme pe Pietrele Nordului (2005), Alte poeme din Nord (2007), Aur și iederă (2o11), Grota și literele (2013), Negură și caligrafie (2014), Sigiliul Nordului (2016), Maladiile lămpilor (2019), Printre vânătorii de orbi (2021); Critică literară — Cultură și literatură în ținuturile Sătmarului. Dicționar 1700–2000; Cronicar pe Frontiera Poesis (2007), vol. II (2012), „Complexul Ghilgameș”. Eseu despre motivul prafului în opera lui M. Eminescu (2015); Orbul din „Poemele luminii”, eseuri (2017); Ștefan Aug. Doinaș — „Tiparele eterne” și poetica orizontalității (2018); Lucian Blaga — Ipostazele „harfei de-ntuneric” (2020).
Robert Șerban: Din ce motive publici poeziile pe care le scrii?
George Vulturescu: De frică. Le împrăștii peste tot precum cenușa din povești: ca să-mi găsesc drumul spre casă. Cei care vor vedea „cenușile” vor zice — drumul ăsta duce undeva…
R.Ș.: Nu e viciat scrisul de premiza că va deveni public, că nu rămâne anonim, ca un bun personal? Când decizi să publici un text?
G.V.: Da, Cioran spune, undeva, despre asta. „Viciat” ar fi dacă nu l-ai dezvălui altora, ca pe ceva profund, al tău, și l-ai lăsa ca pe un lac bâhlit, fără vărsare, acoperit doar de mătasea broaștei. De aceea, atunci când cred că am adăugat o „linie” în plus la acea pledoarie pentru „dignitate” a lui Pico Della Mirandola, decid să-l public…
R.Ș.: Ce aștepți atunci când deschizi cartea de poezie a unui alt poet?
Aștept ceva neștiut de mine/sau privitor la mine, pe mine văzut cu ochii altuia, din alte unghiuri. Subscriu, de mult, la ceea ce spune Proust: „… să avem alți ochi, să vedem universul cu ochii altuia, a o sută de ochi, să vedem cele o sută de universuri pe care fiecare din el le vede, care este fiecare din ei…” (Captiva, În căutarea timpului pierdut)
R.Ș.: Există sau nu inspirație?
G.V.: Cu siguranță, există inspirație: ea e precum Credința — îmi ajunge să cred în ea; atunci o și găsesc, precum e scris: „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”.
R.Ș.: Ce-ar înseamna pentru tine, ca poet, succesul?
G.V.: Succesul, atât cât mă interesează pe mine, îl știu pe acela din satul meu de sub Codrii Sălajului: să vină cineva la poartă ta și să-ți dea binețe. Găsesc acei oameni, acele cărți cu „binețe” pentru suflet, pentru că și eu îi caut, și eu abia aștept să dau binețe cuiva, care mă așteaptă la o cafea, la o terasă de pe malurile Someșului meu, sau din alte orașe pe unde trec.
R.Ș.: Dacă ai fi în fața unor tineri care vor să devină scriitori și ți-ar cere sfaturi despre asta, care ar fi un decalog pentru ei, bazat pe experiența ta de scriitor?
G.V.: Nu poți da alte sfaturi decât în cele care crezi. Uite niște rânduri din cartea mea, Printre vânătorii de orbi (Junimea, 2021): „Nu dramatiza — versurile Maeștrilor/ nu sunt o hartă/ a unor comori îngropate/…/ Nu refuza să te întâlnești cu un poet tânăr —/ el poate fi oglinda care-ți va păstra chipul/ Nu evita niciodată crâșma săracilor/ acolo unde atâția își beau sufletul/ tu vei vedea cercurile din pahar/ așa cum vezi cercurile pe lacuri când/ arunci piatra/ cercurile se leagă și se destramă unele din altele/ ele sunt adânci ca sufletul/ dar se desprind ușor precum aburii vitelor/ precum lumina din aureolele sfinților” (Sfaturi de la Bătrânii barzi).
R.Ș.: Bănuiesc că, dacă ai scrie o carte de întâmplări cu scriitori, întâlnirile de la zilele revistei „Poesis” ar fi o importantă sursă de inspirație. Care e cea mai teribilă poveste de la aceste zile, care au zeci de ediții?
G.V.: Toate sunt „teribile”. Am ajuns la ediția a XXXII-a a Zilelor Culturale Poesis. Din 1990 au fost pe la noi peste 700 de poeți, din țară și străinătate, câte unii — mai apropiați redacției —, de mai multe ori. Câți poeți, atâtea legende. Mi-am jurat „în barbă” să nu spun nimic care ar înnegura lumina acelor zile. Dar pentru tine, care ai fost alături de redacția noastră de mult și mi-ai adus cu mașina proprie pe Matei Călinescu, pe Șerban Foarță (cu soțiile), și cred că și pe alții, îți voi spune una. Așadar, după trei zile de la încheierea festivităților Poesis, îmi iau colegii de la instituția de cultură unde lucram și ne hotărâm să mergem pe la hotelurile/resturantele unde am luat masa și i-am cazat pe oaspeți, să semnăm notele de plată. Pe centrul orașului, pe care-l știi, Ionică, fotograful, îmi strigă speriat: „Șefule, ăla de acolo nu e… X?” Mă uit, el era, într-un grup de fete frumoase. Nu știam — să fug de el, să mă fac că nu îl văd —, când mă aud strigat: „Vulturescule, până când țin Zilele Poesis, că eu mă simt foarte bine!…” Îi strig și eu — mai e, mai țin… Am văzut la hotel — nu mai stătea acolo, nu mai luase masa, dar mă sună o doamnă, care spune că e nevasta lui. „Domnule Vulturescu, nu s-au terminat Zilele Poesis, că soțul meu…” Nu era să-l pictez pe poetul meu invitat și am zis câte ceva, dar o colegă (eram șef de instituție, căsătorit bine și eu) îmi reproșează că de ce n-am spus adevărul despre poetul X. Dragă colega, zic, ca să-mi dreg reputația, acela pe care-l vezi tu acolo nu mai e poet, acum e un geniu, și noi n-am invitat genii la Satu Mare…
R.Ș.: Mi-a șoptit un prieten comun că ai fi zis că senectutatea are câteva secrete pe care le-ai dezvălui, dacă o să ai ocazia. Dragă George, care sunt secretele senectuții unui scriitor?
G.V.: Nu sunt „secrete”, dragă Robert Șerban, sunt doar fire de păr albe, niște riduri subțiri — dar betonate bine, ca și cazematele —, sub care… înfloresc doar „regrete”. Când te uiți în spate, de fapt, vezi tot înainte, că mai e mult până la capodoperă, că ea, capodopera, pe care o visai, nu e decât un nisip. Și: nisipul nu e învins de cel care face cărămizi din el pentru ziduri, ci de acela care-i străbate întinsurile.
R.Ș.: Ce poemul al tău ai trimite la o antologie mondială de poezie?
G.V.: E greu să alegi, desigur, din boabele de nisip, dar, fie…
O singură pâine
Moartea este pâinea de zi cu zi a poetului
asta e pâinea lui din care nu rămân firimituri
pentru că porumbeii știu și zboară peste
pâinea morții
nu-l ponegriți pe poet că se ghiftuie
cu pâinea morții
poemul lui vede cum morții se hrănesc
din moartea morții — cu peștii ei morți, cu ghinda
ei uscată, cu copitele cailor de sub potcoavele
ruginite ale morții
de ce adunați zeci de pâini
iar poetul are una singură care-i ține de foame
și nu se termină niciodată?
Brutarule, când ai frământat aluatul ei
ai pus oțetul — în loc de apă — cum s-a mai făcut?
Oțetul va fi apa moartă a poetului
Voi, care-mi veți ține oglinda la gură,
nu vă mirați că am spart-o, încă din viață,
în mii de cioburi
ca să-i rămână morții cât mai puțin
din respirația mea