Opt decenii după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial cuvântul fascism este pronunțat mai des decât în epoca sa de celebritate. Lumea civilizată se angajase să-l uite și să nu mai repete! Și totuși, a devenit „cool”, situație cu care nu doar că nu suntem pregătiți să ne confruntăm, dar parcă lumea politică se simte din ce în ce mai confortabil auzindu-i ecoul. Nu ne-am învățat lecția, avem o generație tânără și foarte tânără care se simte bine în a nega întreaga moștenire pe care le-o putem lăsa, optând pentru cea mai brutală formă de respingere: adularea a ceea ce Europa credea că a lăsat în urmă. O consistentă doză de naivitate, completată cu o crasă incultură politică și istorică îi face pe acești copii ai lumii de azi să se arunce în hăul urii, iar politicieni cu nimic mai iscusiți îi folosesc pentru a-și consolida puterea și orgoliul de moment. Nici unii, nici alții nu par conștienți de consecințele posibile ale răsfățului lor imaginar, mulțumindu-se să-și mângâie neputința cu speranța de a distruge totul și a porni o „minunată lume nouă” de la zero și din momentul zero al existenței lor. La întrebarea mea naivă referitoare la momente celebre din trecutul imediat, tinerii mi-au răspuns că sunt evenimente petrecute înainte de nașterea lor. Ca urmare, totul începe cu ei, totul se redefinește în funcție de vocabularul lor minimal și de extrem de rigida lor capacitate de interpretare.
Este adevărat că fiecare generație a visat să reinventeze lumea în termeni nou creați, fiecare generație s-a visat a fi la temelia unui nou început. Dar, de fiecare dată, a avut alături alte generații capabile, doritoare și, mai ales, responsabile să le explice, să le ușureze comparațiile, să-i ghideze prin labirintul faptelor trecute. La ora aceasta, dezmățul general al simțurilor și al detașării cu orice preț de la realitatea fierbinte din jurul nostru șterge cu buretele tot ce s-a petrecut până la noi și tocmai încurajează acești tineri să se creadă creatori de lume nouă. Le-aș spune domnilor și doamnelor părinți un lucru simplu: decât să posteze chemări la pace și declarații de iubire față de animăluțele de companie, ar trebui să înțeleagă faptul că pacea nu e un dat permanent și de neatins, iar mai presus de toate pisicile și cățelușii din ogradă ar trebui să fie proprii lor copii. La viitorul lor ar trebui să mediteze învățându-i cum să descifreze mesajele toxice ale politicienilor care abuzează de tinerețea, energia și timpul lor liber, cum să prevadă furtuna de dincolo de zâmbetele false ale adulților din jurul lor și, respectiv, cum să contrapună zgomotului extremist din politică o agendă cu adevărat favorabilă generațiilor viitoare. Atunci am avea de a face cu adulți responsabili și cu generații tinere capabile să-și ia viețile în mâini. Deocamdată, candoarea cu care tinerii îndepărtează de la ei însăși ideea că sunt manipulați prin rețelele sociale pe care își consumă timpul și energia spune extrem de mult și oferă politicienilor fără program politic masa de manevră de care au nevoie.
La toate acestea, se adaugă un fapt extrem de grav. Cea mai agresivă moștenire a Războiului Rece stă în stereotipurile cu care am fost crescuți și de care cea mai mare parte a adulților de azi nici nu pricep că ar trebui să se debaraseze. La trei decenii după căderea Cortinei de Fier, oameni simpli și universitari, deopotrivă, cred în continuare și perpetuează disprețul reciproc Est-Vest, neîncrederea, narațiunile ticluite în birourile de partid. La trei decenii distanță, Estul — adică lumea aflată la est de Berlin, descoperă o altfel de Europă decât cea în care visa să ajungă și pentru care, atunci, și-ar fi riscat până și viața. Orgoliul colonialistului (de regulă, a celui de mâna a doua, autodeclarat după ce a fost înfiat de vreo societate vestică) se lovește de frustrarea celui învins în speranțele lui și atunci, fiecare se retrage strategic în basmele auto-adulării, ale naționalismului golit de orice țintă specifică. Lecția războiului mondial pare a fi fost asumată numai cu privire la Europa Occidentală, noii veniți de după 1990 semănând, mai curând, cu descălecătorii din nopțile istoriei. Știu că elitele culturale ale regiunii au depus eforturi enorme, știu și putem demonstra că în aceste societăți au fost conflicte profunde între conservatori și moderniști, dar câtă vreme Europa „veche” nu a înțeles miza discuției, stăm azi cu ochii ațintiți spre rezultatele alegerilor sau spre sondajele de opinie mai lipsiți de soluții ca niciodată. Efectul agregat al conflictelor aflate în derulare, al lipsei (tradiționale, istorice) de încredere în instituții, al incapacității liderilor politici de a oferi o alternativă, o promisiune, un licăr de speranță, lipsa crasă de încredere a noilor generații în propria lor persoană, precum și într-o identitate de grup pe care să o afirme, toate acestea permit politicienilor să-și anexeze societățile și să le folosească într-un haos al declarațiilor și politicilor publice pe care nimeni nu e capabil să-l ordoneze în vreun fel. Iar această anomie antrenează, la rându-i, noi niveluri de descumpănire, de anxietate și frustrare. Suntem într-un cerc vicios pe al cărui diametru cinic scrie: fascism.
Slovacia aniversează (ce?)
Teoretic, Slovacia a aniversat, în 29 august, exact opt decenii de la revolta împotriva fascismului, moment crucial pe care îl leagă de nașterea statului și de coagularea identității naționale. Nimic nefast în aceste gesturi. Doar că premierul Robert Fico a reușit, din nou, să folosească momentul pentru a face declarații pacifiste, i.e. împotriva atacurilor permanente ale Uniunii Europene la adresa bunului mers al treburilor interne din Slovacia. În noua formulă guvernamentală, Fico guvernează o alianță cel puțin stranie, a partidelor care nu sunt de centru! Adică a celor de stânga — SMER (social-democrați), HLAS (Vocea, social-democrați desprinși din SMER) —, respectiv a celor de dreapta radicală — SNS. „Ceea ce ne unește este politica creștin-naționalistă, spunea în toamna trecută Andrej Danko, liderul SNS, iar noi trebuie să ne ocupăm de problemelor oamenilor care trăiesc aici, în Slovacia”. Să traducem ușor aceste declarații: creștin-naționalismul nu există decât în mintea extremei drepte, a legionarilor români și a susținătorilor reali ai FIDESZ, cel de azi. Creștinismul nu cunoaște națiuni, după cum națiunile, constituite prin delimitarea de celălalt, de vecin, de cel diferit, nu înțeleg creștinismul. Nu poți, logic și real, să întinzi o mână Celuilalt în timp ce desenezi frontiere. A te ocupa de interesele slovacilor e un fapt demn de toată lauda, însă, coroborat cu naționalismul și cu felul în care a fost enunțată această „datorie”, denotă faptul că „nu ne interesează ce fac ceilalți”. O atitudine anti-creștină în mod fundamental. Iar pentru cei ce mai au dubii, domnul Danko se referea la Ucraina. Țară la fel de creștină — sau, poate, „nu la fel de creștină”, după evaluarea SNS. Căci, după un scurt workshop avut anul trecut la Moscova, Andrej Danko afirma că „Rusia nu este un agresor în Ucraina” (cf. Albin Sybera, Visegrad Insight).
În același guvern „de coaliție națională” s-ar putea spune cu emfază o găsim pe doamna Martina Simkovicova, ministră a Culturii, membră SNS. Evocând, recent, drama bunicului său, ucis în cel de-al Doilea Război Mondial, domnia sa i-a îndemnat pe tineri să ia drept modele eroii istoriei naționale. Iar dușmanii pe care îi numește în fiecare intervenție televizată ar fi: imigranții, susținătorii „ideologiei de gen”, respectiv urșii sălbatici (!!!) care amenință bunăstarea concetățenilor săi. Ministru al Mediului a fost numit Tomas Taraba, fost adjunct al lui Marian Kotleba la conducerea partidului SNS. Kotleba a fost condamnat pentru retorica fascistă și pentru expunerea simbolurilor naziste în locuri publice. Eroul acestei grupări politice este nimeni altul decât Jozef Tiso, criminal de război în cel de-al doilea conflict mondial, colaborator al naziștilor atât împotriva revoltei anti-fasciste, tocmai comemorate, cât și în implementarea Holocaustului în Slovacia.
Cu ajutorul acestui guvern dinamic în convingerile și reformele pe care le adoptă, Robert Fico profită de nostalgia comunistă a unei consistente majorități a populației, de lipsa culturii politice prin care aceasta ar putea, eventual, înțelege dezacordurile din discursul public slovac și, cu abilitate, dacă nu chiar cinism, acuză ori reabilitează personajele utile sieși și apropiaților. Iar faptul că la o comemorare a luptei pentru libertate vin să vorbească (doar) reprezentanți ai partidului de dreapta radicală nu pare a deranja electoratul! Dimpotrivă, se pare că, în sondaje, SNS e deja depășit de Republika, partid neonazist prin definiție, prin auto-definire, prin vocație. Singura întrebare posibilă (sau nu?) se referă la legile împotriva simbolurilor și a propagandei naziste. Înțelegem că Marian Kotleba a fost condamnat, dar cum e cu putință existența și prestația publică a Republika, fără ca legea să aibă ceva de spus? E drept că Fico a învățat din experiența prietenilor săi Orban Viktor și Jaroslaw Kaczynski și a redus drastic competențele curților de justiție, precum și a presei libere. Dar noi știm că acestea nu sunt decât primele etape spre instaurarea unui regim extremist propriu-zis. Și cu tradiție locală!
Thuringia, Saxonia și nu numai
La început de toamnă au avut loc alegeri de land în Germania. Sondajele avertizau deja, alegerile euro-parlamentare au fost un bun indicator, dar nu s-a întâmplat nimic care să arate că cineva a înțeles avertismentele. Vorbind despre tineri, doar cu două luni în urmă, tineri istorici din Germania nu știau că, în landurile estice, AfD era pe cale să preia puterea. Și aici vin să depună mărturie observațiile pe care le-am făcut la începutul acestui eseu: cele privitoare la tineri, la istoria pe care le-am explicat-o (sau nu), la discrepanțele Est-Vest. Cu toate eforturile financiare, de politici publice, sociale și politice, Germania de Vest pare că nu a reușit să integreze DDR-ul în cultura politică și instituțională postbelică. Ca și când am avea, în Germania, povestea pe scurt a Uniunii Europene!
În landul Thuringia, dominat de numele unor universități de prestigiu și de îndelungată tradiție, AfD a obținut 31 de mandate în Parlamentul regional, format din 88 de deputați, în timp ce în Saxonia s-au clasat (aparent) pe locul doi, cu 40 de mandate din 120, cu doar un mandat în urma CDU (creștin-democrați). Dincolo de statisticile seci, să adăugăm un „mic detaliu”: straniul partid BSW a obținut 15 mandate în Thuringia și 15 în Saxonia (locul trei în fiecare dintre aceste landuri), iar Die Linke (socialiștii) — 13 mandate în Thuringia, (locul 4) și 6 în Saxonia (locul 6). Din actuala coaliție la putere la nivel federal, în Thuringia social-democrații au prins doar 6 mandate (din 88), respectiv 17 din 120, în Saxonia. Cine este BSW? Un partid apărut abia în ianuarie anul acesta, desprins din socialiștii continuatori ai fostului Partid Comunist al DDR. În traducere, Alianța Sahra Wagenknecht — Rațiune și Dreptate, reprezintă o formațiune naționalistă, eurosceptică, socialist-conservatoare. Să notăm că are în denumire numele șefei partidului, precum și un atașament hilar în primă instanță, dacă nu sinistru, de îndată ce gândim. Adică folosim rațiunea și ne amintim de Lege și Dreptate, partidul lui Jaroslaw Kaczynski! Adunând reușita BSW cu mandatele socialiștilor, ajungem exact la cota AFD. Adică, 62 de mandate din 88 aparțin extremei politice în Thuringia, respectiv, 61 din 120 în Saxonia. „Există un sentiment anti-politic mult mai puternic în Estul Germaniei, cu rădăcini în anii tranziției din 1990, după căderea comunismului”, nota Johannes Kiess, profesor la Universitatea din Leipzig. În timpul unui miting de campanie electorală, Bjorn Hocke, candidat AfD în Thuringia, declara: „Da libertății, comunității, tinerilor, viitorului, căminului nostru, Thuringia și Germania”. Ce fel de viitor pentru tineri? — se cuvine să întrebăm. Și ei ne vor răspunde, așa cum au făcut în taberele acestei veri și cu fiecare ocazie: „Ausländer Raus” (străinii, afară), „Deutschland den Deutschen” (Germania pentru germani). Dacă nu am ști unde duc asemenea deziderate, poate i-am înțelege. Tot mai multe voci vorbesc despre riscurile la care se supun cei ce ies seara în orașele germane sau chiar cei ce folosesc transportul în comun, cu precădere fetele tinere. Le-am aminti de „Wilkommen migranten!”, pe care le strigau din toți rărunchii în vremea când Europa Centrală cerea precauție și control! Iar DDR-ul, deși alipit RFG-ului, era, mental, în același lagăr cu Ungaria și Slovacia. Sunt nouă ani de atunci. Greu de spus ce a fost în mintea Angelei Merkel și a susținătorilor ei. La ora aceasta, partidul AfD a fost deja desemnat drept formațiune „suspectă de extremism” (doar atât?), în timp ce JA — Alternativa Tinerilor (!) este o „organizație extremistă confirmată” (CNN). Unde este legea care interzice organizațiile extremiste? Cum e posibil ca asemenea organizații să intre în cursa electorală? Germania, cancelarul Scholz și lumea civilizată se tem, acum, de drobul de sare care ar putea cădea de pe sobă. Nu rezultatul alegerilor, ci legea, domnilor, legea statutului ilegal al extremiștilor. Și aceeași lege a dialogului cu societatea est-germană, cu țările central-europene, cu tinerii folosiți, abuzați și abandonați propriilor anxietăți, vidului de cunoaștere, incapacității de a descifra spectrul fascismului, sub care mărșăluiesc buimaci.
