Strania şi acuta senzaţie de redescoperire a realităţii

„Într-o clasificare după merite, pe primul loc se află militarii. Îşi fac datoria, se ţin foarte puţin de intrigi, nu pierd timpul. Apoi, tăranii. (…) Urmează funcţionarii, întreprinzătorii, comercianţii. Literaţii şi intelectualii – ultimii. Chiar şi după preoţi… O adunătură de canalii.”

Acest pasaj nu este dintr-o sedinţă de partid. El este un scurt fragment dintr-un text clasic, ficţiune politică de referinţă. Un fragment care provoacă o stranie şi acută senzaţie de salt în realitate, amintind de felul în care guvernanţii de azi îşi numesc oamenii în administraţie.

Nu, citatul de mai sus nu provine dintr-o şedinţă de partid cu uşile închise, în care „Şeful” regimului pesedist (adevăratul şef, nu cel care semnează ca premier) şi-ar exprima preferinţele în alegerea oamenilor pentru funcţii administrative, punându-i în ordinea lui proprie, după presupusele lor merite, măsurate cu grila sa personală. Deşi, hai s-o recunoaştem, această grilă de segregare se potriveşte tare mult cu felul în care „Şeful” PSD şi-a desemnat, spre exemplu, omul pe care l-a instalat prefect în Teleorman, sau cu mai multe dintre numirile pe care le-a decis pentru alte judeţe sau funcţii.

Nu, textul din primul paragraf nu este un fragment dintr-o şedinţă de partid de la PSD Timiş, în care forurile statutare (cum se spune) ar delibera pentru viitoarele numiri politice în administraţia judeţului. Deşi, stranie şi acută senzaţie evocatoare, acest text ce interpretează o veche dictatură sud-americană este util chiar şi pentru a descrie adevăratul profil politic al unui foarte cunoscut parlamentar pesedist – cine nu-l cunoaşte pe băiatul de mingi al actualului premier? – cel care conduce negocierile pentru numirile de oameni în administraţia Timişului.

Anti-intelectualismul desuet, portretizat de Mario Vargas Llosa în „Sărbătoarea ţapului”, nu este inspirat dintr-un regim politic democratic. Dimpotrivă, l-a avut ca referinţă pe criminalul dictator Rafael Leonidas Trujillo Molina, cel care a fost despotul unui regim dur, timp de treizeci şi unu de ani, la mijlocul secolului trecut. Devine însă aproape imposibil ca cititorul de azi să nu trăiască o stranie şi acută senzaţie de redescoperire a realităţii, atunci când vede cât de apropiate pot fi situaţiile politice din cele mai îndepăratate regimuri. Când constată că într-o democraţie europeană, ca a noastră, sunt prezente notele şi semnele unor modele politice care nu au legătură cu democraţia, ci sunt, mai degrabă, reflexe pentru anacronismele regresive ale anilor de dinainte de 1989?

Printre rândurile textului despre dictatura „Şefului” dominican găsim şi o interpretare politică asupra destinului unui regim nedemocratic şi opresiv. Aşa cum sunt exemplele de azi ale regimurilor din Rusia, Turcia, Siria, sau cele care se îndreaptă în această direcţie, precum este cel din Ungaria, sau, ipotetic, chiar şi cel din România.

Când ideologiile politice se transformă într-o nouă credinţă impusă, se declanşează inevitabilul conflict deschis dintre această falsă credinţă şi reprezentările sociale, religioase, culturale şi chiar mitologice, distribuite şi dezirabile social, iar inevitabila tensiune dintre casta politică şi societate se întoarce împotriva politicienilor prefăcuţi, ce joacă un rol fals, de apostoli politici.

Vor înţelege pesediştii această „lege de fier” a politicii? Primul test, imediat, îl vor da prin modul cum vor direcţiona numirile în prefecturi, instituţii deconcentrate, agenţii guvernamentale şi societăţi de stat. Iar apoi, prin abordarea pe care o vor avea în  gestionarea programelor de finanţare ale acestor instituţii, în politica lor de resurse umane, în intervenţia lor în economie, piaţă şi societate, în chiar nivelul de politizare al administraţiei.