Aparent, ultima săptămână nu a adus nimic substanțial pe scena politicii europene. Practic, din micile întâlniri, declarații, evenimente „doar” locale, se pot desprinde câteva puncte comune care, dincolo de disponibilitatea unora de a le accepta, spun multe despre ceea ce se zămislește în mințile oamenilor, în cadrul societăților, în sfera de idei pe care o ignorăm când propune teme complicate. Căci ce legătură „vizibilă” să fie între limba moldovenească, reformele din Estonia și exploziile din Crimeea? Vom spune dintru început: legătura este dincolo de materialismul (dialectic și istoric) în care societatea europeană (și nu numai) s-a legănat în ultimul secol și din care e atât de inconfortabil să iasă.

Dincolo de (trista) ironie, se impune să spunem că ni s-a indus cumva drept cadru de la sine înțeles, drept scenografie naturală viețuirea într-un stat național, cât de puternic se poate, cu o dispunere verticală a puterii și o obediență (firească) din partea societății. Dialogul simulat, media și teoriile sociale aveau de completat tabloul cu explicații (deseori, stupide), cu explicații contrafăcute, cu fabule și mistere menite să ne țină ocupați. Adevărul este că ne-am complăcut, având în seama cui să lăsăm o parte importantă a grijilor noastre pentru a ne permite micile frivolități, experiențe, cochetării. Și vedem acum un val de schimbări care ia o tot mai mare amploare, vine spre noi și amenință să pună în discuție liniștea noastră (post)burgheză: votul electronic din Estonia, demonstrațiile din Georgia, referendumurile on-line din Rusia, Curtea Penală Internațională, Crimeea, Kosovo, China. Întâlnirea dintre Putin și Xi Jinping, ce se desfășoară zilele acestea la Moscova, ne-a găsit cu temele complet nefăcute! Indiferent cu ce gânduri, proiecte, schițe a plecat Xi Jinping în această aventură, se cuvine să avem ceva de spus ori măcar să știm cine suntem, de vreme ce tot (toți) vrem să fim pe hartă. Discuțiile de la Kremlin vor avea câteva concluzii, dar dacă europenii le vor citi fără să știe ce vor de la viețile lor, vor deveni iarăși simple manechine pe o tablă de șah (ar fi zis Brzezinski). Despre ce este vorba? Pe scurt, am putea spune criza statului modern în a satisface societatea contemporană, atât în plan financiar (asta se știa deja de mult), cât mai ales identitar și în domeniul relațiilor sociale. Acestea din urmă au fost atât de mult suprimate sau coordonate „strategic”, încât criza statului atrage automat criza anexelor sale. Vom spune câte ceva din metabolismul evenimentelor lunii martie pentru a putea reveni apoi cu formulările de concluzie la această masă a analizei dinamicii lumii contemporane. Pentru acest demers nu vom lua în discuție nici războiul din Ucraina, care, fără îndoială, va deconstrui multe stereotipuri politice, nici starea precară de sănătate a multor contemporani din „sudul global”, cu toate că, pe fond, nu putem face abstracție de acest context. Doar că spațiul acestui eseu este mult prea restrâns și ne obligă la o selecție.

Fapte și semne

Joi, 16 martie, Parlamentul Republicii Moldova a votat revenirea la denumirea de limbă română a idiomului oficial folosit pe teritoriul său, înlocuind (?) astfel expresia „limbă moldovenească”. Un număr de 58 de deputați „pro-europeni” au votat pentru, cei „pro-rusi” au fost, firesc, împotrivă, au urmat aplauze și proteste. Nimic nou. Acesta e palierul oficial al limbajului politic. Pentru orice analist onest, este vorba despre două realități radical diferite, ce nu pot fi „înlocuite” prin hotărâre politică. Limba română este denumirea pentru o opțiune culturală, valorică, abia apoi și temporar politică. Este o anume lectură a trecutului și o ipoteză pentru viitor. Limba moldovenească este o realitate pentru mulți locuitori ai Republicii Moldova, este de asemenea, o opțiune valorică, politică și, tangențial, culturală. Nu e un mare secret faptul că, din conviețuirea a două comunități, limbile, tradițiile, valorile traversează granițele și pătrund în mentalul colectiv. Dacă limba română evoluează, dar este protejată în cadrul statului numit România, limba moldovenească era/este un hibrid întreținut și contestat politic, în același timp. Este un implant de teme, pronunție și lexic rusesc într-un dialect al limbii române, păstrător de arhaisme și de realități deseori depășite. Este un muzeu viciat. A înlocui acest compozit cu o limbă românească vie și adaptată unei alte realități sociale presupune, dincolo de deciziile juridice, modificări la nivel social, mental, educațional, pretinde timp și voință. Formal, acest vot desemnează revenirea la Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova, formulată în 2013, care afirma prevalența Declarației de Independență asupra textului Constituției, automat, faptul că limba oficială a țării era/este limba română. Practic, multă lume s-a hazardat să imagineze unirea imediată a Republicii Moldova cu România și integrarea primeia în structurile euro-atlantice. Naivitate, credulitate, amatorism. Este, desigur, o tacită declarație de intenție. Poate (!) un scut suplimentar în contextul actualului război din Ucraina. Dar de la intenții la realități politice drumul poate fi lung, sincopat și deloc drept. Și Austria vorbește, oficial, limba germană, fără ca majoritatea populației și a clasei politice să vadă un Anschluss obligatoriu și iminent! Pe de altă parte, am putea reține o revenire la normalitate și o provocare la separarea apelor, a opțiunilor politice. În tot acest timp, Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de Externe a afirmat că, „urmând logica istorică, limba română ar trebui redenumită drept limba moldovenească”, prima fiind cu un secol mai tânără. Oricum, cerându-i-se să explice anumite documente legate de exporturile ucrainene de grâne, a formulat o „ieșire” cu pretenții diplomatice: „Într-o lume în care bărbații sunt declarați femei, iar limba moldovenească este româna, este posibil, desigur, să nu se poată citi documentele!”. Așadar, confuzii, propagandă și amenințări în același loc. Hrană și desfătare pentru politruci.

Georgia a trecut, din nou, prin urechile acului. Formal, urma să intre în vigoare o lege (de clară inspirație rusă) prin care fiecare agent economic care, într-un fel sau altul, beneficiază de mai mult decât 20% finanțare externă (discutabil acest atribut!!!) să fie declarat „agent străin”. Legea, se știe, inițiată în Rusia anului 2012 a fost preluată cu succes de Viktor Orbán în scopul controlului societății civile de către stat și urma acum, prin aplicarea ei în Georgia, să prevină orice fel de solidarizare a societății libere cu eforturile de război din Ucraina. Având cele două regiuni — Abhazia și Osetia de Sud — sub controlul Moscovei, Georgia intra din nou în pericol, mai cu seamă acum, când face eforturi imense pentru a convinge Uniunea Europeană să îi acorde statut de candidat. „Sfârșitul legăturilor cu Rusia”, „Nu legilor rusești” — așa cum apăreau pe bannere — au costat nopți de violență, gaze lacrimogene, tunuri cu apă, sute de arestări. Legea a fost (deocamdată?) retrasă.

În Crimeea, marți a fost introdusă starea de urgență, după ce au fost semnalate importante explozii în orașul Dzhankoy, explozii care au distrus un tren care transporta rachete Kalibr NK, precum și clădirile adiacente — gara, un depozit de muniție, depozitul de combustibil, sediul securității feroviare. Deocamdată politicienii au rămas tăcuți, dar știm că orice stare de urgență desemnează, înainte de orice, limitarea drepturilor indivizilor în raport cu libertatea mașinăriei statului de a face orice.

De pildă, o asemenea mașinărie, de producție franceză, a încercat să impună o nouă lege a pensiilor în Hexagon. Desigur, considerentele economice și de protecție socială pot fi scoase de sub masă, dar faptul de a trece o lege importantă fără dezbatere parlamentară, tocmai atunci când se știa că societatea se opune, e un semn clar de subminare a democrației în numele căreia crede Emmanuel Macron că a câștigat al doilea mandat de președinte. Scopul legii era „doar” de a crește vârsta de pensionare cu doi ani, fără a fi atins limita deja în vigoare în Germania sau Spania. Dar, pe fondul unor ample nemulțumiri sociale, adoptarea acestei legi, peste prerogativele parlamentare, a scos oamenii în stradă pentru mai bine de o săptămână, poliția, de asemenea, declarațiile de presă și strategiile politice. Apoi s-a ajuns la contestarea guvernului în legislativ, doamna Elisabeth Borne rămânând premier cu o marjă infimă de voturi: 278 din cele 287 care ar fi dus la căderea guvernului. Evident, moțiunea a fost votata de extrema dreaptă și de socialiști. În timp ce presa titrează că numai sindicatele mai apără, azi, drepturile și libertățile cetățenești, întrebăm aici pentru cât timp și, mai ales, cum e cu putință ca într-un stat cu maturitatea și vechimea Franței să fie posibile asemenea alunecări spre autoritarism și imaturitate politică? Economic, apărarea aceasta nu se susține. Moralmente, în comparație cu alte state europene cu un standard de viață mult inferior, Franța a pierdut din nou. Dar, cu argumente în mână, e nevoie de asemenea gesturi de sfidare a societății chiar atunci când legea afectează cea mai mare parte a acesteia? Nici nu mai vorbim aici despre individ, ci despre societate în ansamblu, față în față cu statul fragil, tot mai neputincios și, în egală măsură, tot mai vehement în a-și impune stupidele limite.

În teorie, Kosovo era o soluție. Autodeterminarea, libertatea de decizie, negarea oricărui regim politic considerat potrivnic intereselor societății. S-a dovedit a fi mult mai puțin. S-a dovedit o simplă regiune cu probleme mari și mecanisme subțiri, dacă nu insuficiente, pentru a trece testele serioase ale societății. S-a dovedit o formulă parazitară care a ținut în loc o regiune, a indus mai multă nemulțumire decât a remediat și stă deasupra regiunii ca un semn de întrebare și ca barieră. Ieri, 20 martie, a avut loc un nou episod demn de agendele diplomatice, dar nu se filele de istorie. În orașul macedonean Ohrid, „Ierusalimul Balcanilor”, deja marcat de reușitele în relația Macedonia de Nord – Grecia, s-au întâlnit Alexander Vucic, președintele Serbiei, cu Albin Kurti, premierul Kosovo, și Joseph Borell, respectiv Miroslav Kajcek, din partea Comisiei Europene. Au discutat, au negat și au plecat nemulțumiți. Vucic va recunoaște Asociația municipalităților cu majoritate sârbă din Kosovo, fără a avea pretenția să o reprezinte la nivel internațional, Kurti declară ca înțelege ideea de auto-guvernare a acestora, dar că el va fi premierul lor, iar Joseph Borell avertizează că această „înțelegere” va deveni obligatorie prin înscrierea ei în documentele de negociere cu UE. Constrângerile generate de fiziologia oricărui stat, mai ales național, nu poate permite mai mult. Dinamica societăților contemporane sparge frontierele și se lovește de politic.

Între timp, însă, a fost descoperit internetul. Cinci republici aflate acum în componența Federației Ruse au participat, în 3 martie, la un referendum on-line cu privire la posibilitatea independenței. Au participat peste 5 milioane de oameni. În Konigsberg/Kaliningrad, votul a fost de 72% in favoarea secesiunii, în Ingria (St. Petersburg, 66%, în Kuban (Krasnodar, 55,7%, în Siberia 64%, iar in Ural, 68,2%. Referendum-ul a fost coordonat de Forumul Națiunilor libere din post-Rusia, înființat de mișcările separatiste si regionaliste și de fostul deputat Ilya Ponomarev, contestat de alte organizații similare și, desigur, interzis de instituțiile rusești. Nu are forță juridică, nu va produce efecte imediate, dar poate indica mutații în mentalitatea regională. Desigur, vocile critice vor aminti de falsele referendumuri coordonate de Moscova în Ucraina — și, de aici, întreg carnavalul acuzelor reciproce. Iar dincolo de arme, soldați și oficiali transpirați avem, totuși, marea dilemă a relației între comunitățile locale/regionale și un stat (relativ) modern care, se pare, si-a depășit termenul de garanție. „Nu mai vrem să hrănim Moscova” spune mult și foarte puțin.

Nu în ultimul rând, alegerile parlamentare din Estonia (5 martie) au consolidat poziția liberalismului ducând în legislativ două partide tinere — Partidul reformist al premierului Kaja Kallas (cu 37% din voturi), respectiv Estonia 200, înființat în urmă cu patru ani, dar pentru prima dată în Parlament, cu 10% din voturi. Un rezultat care pune în minoritate socialiștii (cu doar 9,27%) și radicalii de ambele orientări (nereprezentați în Parlament) printr-o prezență la vot de 63,53% și un nou record de 51% din voturi exprimate electronic.

Așadar, încotro?

Poate spre o lume în care oamenii vor căuta formule alternative de expresie politică, vor promova o reașezare a puterilor și a centrilor de decizie, o decolonizare de sub puterea statului (de tip) modern și o favorizare a vocilor locale, regionale, naturale. Față de care statul va trebui să se reinventeze, să se repoziționeze și să adopte alte mecanisme și strategii, limbile tradiționale dinaintea ocupației societăților de către stat. Pe fond, societatea reală pune în discuție balamalele instituțiilor care o sufocă și le cere să revină la viață. Doar societatea sau societatea împreună cu un stat adaptat epocii în care trăim.