Budapesta se pregătește să găzduiască pentru a doua oară Conferința Acțiunii Politice Conservatoare — CPAC. În zilele de 4 și 5 mai, aici vor sosi cei mai radicali lideri și jurnaliști de dreapta, auto-intitulați conservatori: Herbert Kickl, liderul Partidului Libertății din Austria, Andrej Babis, fost premier ceh, Eduardo Bolsonaro, fiul dictatorului brazilian, Yair Netanyahu, fiul premierului israelian, sau Matt Schlapp, liderul Uniunii Conservatorilor Americani, fost jurnalist de televiziune. Practic, CPAC este un summit american care acum, prin implicarea lui Viktor Orban, vine în Europa. Anual, conservatorii/republicanii americani organizează acest tip de congres-consultare populară spre a-și ajusta agenda și a pregăti listele de candidați pentru alegerile prezidențiale sau legislative. Anul trecut, Viktor Orban a fost invitat să rostească discursul de deschidere a CPAC în Texas. Acolo a evocat un simbol drag localnicilor, acela de stea singuratică, așa cum s-a considerat și se consideră statul Texas, definind apoi Ungaria ca fiind tot o stea singuratică în Europa. De aici, calea a fost deschisă demagogiei, propagandei para-politice, declarațiilor conflictuale, diplomației soft și alianțelor de circumstanță. Dincolo de ironiile sau ignoranța noastră, aici, pe continent, premierul maghiar are șansa de a iniția politici și expresii politice care apoi pătrund în patrimoniul populismului universal și pe care abia atunci le digerăm și, eventual, le pricepem în profunzimea lor. Deseori, desigur, este cam târziu!

Steaua singuratică

Pe steagul statului Texas, o stea mare pe un fond albastru închis, precum adâncul cerului, vorbește, fără putință de tăgadă, despre identitatea asumată de locuitorii acelui spațiu: o entitate aparte, distinctă de tot ceea ce o înconjoară, aptă să-i confere lumină și îndrumare chiar dacă nu se bucură nici de dialog, nici de înțelegere din partea nimănui. Prin desenul frontierelor — secular disputate atât cu Statele Unite, cât și cu Spania, ulterior cu Mexicul —, precum și prin trecutul său republican independent, steaua singuratică a Texas-ului este, în viziunea populiștilor, un exemplu de stat agresat de vecini mai mari care îi impun principiile lor de guvernare, îi subminează autonomia, îi abat propria agendă politică spre interesele lor dominante. Anexat, pe rând, de americani și de Imperiul Mexican, de spanioli și, din nou, de americani, Texas-ul a dezvoltat o sensibilitate specială cu privire la migranții mexicani, la ideea de frontieră — când consolidată, când propusă distrugerii; apoi, prin vocea populiștilor, se victimizează, cere drepturi, legi, fonduri, critică, amenință, șantajează. Este, cumva, rolul tradițional al regiunilor de frontieră, care, dincolo de retorica delimitării de vecini și politici publice, s-ar dori un Eldorado beneficiar din două părți. Din rațiuni de conjunctură, aici se simte bine, acum, grupul lui Donald Trump și aici au defilat, anul trecut, partenerii săi politici de pretutindeni. Evident, teme precum migrația, constrângerile legislative ale capitalei politice — Washington, respectiv Bruxelles —, impozitele, protecția familiei și, de câte ori a fost nevoie, divinitatea au susținut întrunirea și au mobilizat spiritele împotriva ordinii democrat-liberale, împotriva globalizării și a interdependenței responsabile. „United, We Stand” („Rezistăm împreună”) a fost motto-ul acelui summit, asumând, implicit, o stare de luptă, de contestație, de baricadă. Privind agenda lor și tonul discursurilor putem chiar să ne gândim dacă nu cumva aici e de găsit atmosfera și electoratul stângii din sec. XIX, chiar dacă atunci stânga era internaționalistă, iar conservatorii în cauză pretind a fi naționaliști.

Deschidem aici o paranteză spre a sublinia contradicția flagrantă în care se complac acești politicieni (?), aceea de a se pretinde singuri și neînțeleși în timp ce formează alianțe (?) trans-naționale și își asumă drept motto ideea de unitate cu formațiuni de orientare similară din alte țări. Naționalismul, prin definiție, este o baricadă, o linie de frontieră până la care sunt permise anumite fapte și este activă o anume legislație, dincolo de care tocmai acele fapte își pierd legitimitatea, iar legislația devine inaplicabilă. Naționalismul este un joc de sumă zero în jurul unei linii deseori imaginare, pe malurile unei ape sau în dreptul unor formațiuni de relief complet neutre față de ambițiile identitare ale popoarelor. Dar este un joc care dă unora ceea ce interzice tuturor celorlalți, justifică și chiar impune unora ceea ce respinge restului planetei. Riguros vorbind, naționalismul nu poate fi trans-național dacă nu caută neapărat să fie contradictoriu. A vedea lista cu invitații congresului de la Budapesta, cuprinzând deopotrivă naționaliști maghiari și evrei, cehi și slovaci, devine fie un exercițiu distopic, fie o dovadă că ceea ce acești politicieni desemnează drept naționalism, de fapt, este altceva. Până la izbucnirea actualului război din Ucraina, ceea ce-i unea pe acești „naționaliști” era opoziția față de ordinea instituită juridic, iar nu subiectiv; față de un echilibru al instituțiilor publice inerte în fața intereselor de partid sau chiar de familie; opoziția față de (auto)limitarea puterii personale și de clan. În tot acest amestec, națiunea este un simplu destinatar, un receptor al dictat-ului de la centru, sec, personal, crescând în intensitate. Cultura națională este doar o marotă menită să acopere fraude și imoralități, nu o moștenire menită a fi protejată și promovată. Peste toate acestea, războiul din Ucraina a așezat noi niveluri de discurs: poziția față de comunism și post-comunism, remanențele și nostalgiile totalitare, revendicările înghețate în timp și, nu în ultimul rând, relația fiecărei părți cu Federația Rusă. Vom spune, așadar, apăsat: acest naționalism despre care propovăduiesc populiștii de azi nu are mai nimic de a face cu națiunea, cu istoria sau cu limba națională! Este un inter-naționalism care se folosește de națiuni pentru a disemina o ideologie a separării și dominației, pentru a ambala simbolic un divorț politic de tot ceea ce poate chestiona puterea și instrumentele politice ale unor lideri.

Revenim, așadar, în Texas, la steaua singuratică. În logica naționalistă a secolului al XIX-lea, asemenea metafore politice conțineau toate ingredientele căutate de electorat și aveau putere de coagulare a unor consistente mișcări populare. A spune azi, precum Viktor Orban în Texas, că Ungaria este steaua singuratică a Europei are și nu are haz. Ca stat membru UE și, mai ales, NATO, statutul de stea singuratică este la fel de contradictoriu precum naționalismul internaționalist. Sigur, nu te atacă nimeni, cu toate că vezi inamici pretutindeni. Iar blocarea a 138 miliarde de euro de către Uniunea Europeană poate alimenta asemenea fabule pentru un public dezinformat, care nu se obosește să caute știri pe alte canale decât cele oferite de puterea centrală și care se vinde pe doi forinți presupuși a aduce gaz și căldură mai ieftine decât în restul Europei. Iar pentru ca gluma să fie, într-adevăr, delicioasă, vom spune că toți cei ce vor cuvânta la Budapesta în decursul acestor zile se consideră variante de stele singuratice, aflate, cum vedem, în căutarea corului capabil să-i urmeze. Un cor de singuratici (?). Până la urmă, ce îi unește și îi face să vină pe malul Dunării?

Discursul lui Orban la Texas

În pregătirea summit-ului CPAC care va fi deschis tot de Viktor Orban — Trump fiind absent motivat de data aceasta —, recitim cele spuse de premierul maghiar, anul trecut, pe pământ american. În primul rând a lăudat politica anti-migranți dusă de Budapesta în ultimii ani, precum și legitimitatea ridicării gardului la frontiera cu Serbia. A uitat de amestecul raselor și culturilor, dar, lipsit de un asemenea argument istoric, a decis că marea majoritate a migranților erau infractori, iar înțelepciunea populară maghiară exprimată prin referendum ar fi demonstrat clar că poporul se opune categoric primirii acestor persoane în casa națională. Chiar dacă, ulterior, a admis că refugiații ucrainieni erau îndreptățiți să fugă din calea războiului, calcule aritmetice doar de el înțelese dădeau o sumă de un milion de ucrainieni drept mult prea mare pentru capacitatea de susținere a populației din Ungaria. Nu a statului maghiar (!!!), ci a populației. Punct ochit, două ținte lovite: migranții și refugiații, implicit, punct marcat în catalogul de la Moscova.

A urmat cunoscuta temă a familiei și a rolurilor din cadrul acesteia. Și-a lăudat politicile fiscale de susținere a natalității, evident menite să contracareze nevoia de forță de muncă (argument ascuns, dar explicat în multe alte părți): practic, ofertă de politici publice și tăcere pe o temă fierbinte în Texas, cea a forței de muncă ieftine. Cu o tușă mai discretă decât o face în Europa, a marcat subiectul transgenderilor, subiect la care va avea o puternică susținere săptămâna aceasta din partea celorlalte stele singuratice care îi vor fi oaspeți.

Nu în ultimul rând, a lăudat forțele de ordine care, și ele, construiesc „un zid” în jurul familiei și copiilor, protejând și bucurându-se de susținere populară. Mitul victimei care elogiază gardianul se aude din nou. La Budapesta, vom auzi iarăși argumentele lui Herbert Kickl (Austria) luptând pentru limitarea accesului musulmanilor în Europa și respingerea cererilor lor de azil, precum și ale lui Michael Anton (SUA), baricadat împotriva „dușmanilor”: „Suntem tot timpul într-un avion, mereu în pericol, indiferent de partea care a preluat controlul” (scria acesta în 2016). Dacă Anton doar sugerează tabăra democraților americani, numind-o exclusiv pe Hillary Clinton dintre adversari, Viktor Orban a încercat să îmbogățească folclorul urban învățându-i pe texani că numele lui George Soros se traduce în Gyuri bácsi, „cel mai bogat și cel mai periculos maghiar”, devenit nesuferit, cu care trebuie să continuăm bătălia.

„Acesta este un război cultural. Trebuie să ne revitalizăm bisericile, familiile, universitățile și instituțiile comunitare. Ungaria este o națiune veche, mândră, comparabilă cu David, care stă singur (n.n. — și David, săracul, tot singur, să nu uităm!) împotriva globalistului Goliath. Chemăm solidaritatea conservatorilor americani. Suntem sub un atac total, astfel că avem nevoie de o apărare totală”, avertiza Orban anul trecut. Fără a-l dezamăgi, să spunem că românii i-au așteptat pe americani jumătate de secol, iar mulți nu au mai apucat ziua de azi. Da, la acea oră Orban era convins de „steaua” tot mai strălucitoare a lui Donald Trump revenit la putere și, cu ajutor american, spera să protejeze cultura sa națională (?). Evident, spiritele rele i-au stricat planurile, așa că suntem obligați să mai citim în discursul său fraza cea mai puternică din întreaga istorie a doctrinelor politice. Anume că liberalii de azi sunt comuniștii de ieri, iar Ungaria, care a învins comunismul, va invinge și liberalismul globalist.

Căzând pe gânduri

După decenii de anexări, independențe și frontiere de toate formele, Republica Texas și-a abandonat singurătatea în pântecele financiar salvatoare ale Statelor Unite, cu câteva zile înainte de a intra în ceea ce azi am numit incapacitate de plată. Mitul acesta al eroului (biblic, dacă vrea Viktor Orban) care înfruntă universul și iese învingător e frumos la vârsta copilăriei donquijotiste, dar când, revenit în Europa, dă fuga la Bruxelles după finanțare, se cam frânge în detalii. Sub un singur aspect trebuie să-i dăm dreptate, cel al războiului cultural. Ne aflăm, desigur, în plin teatru de operațiuni, în care se înfruntă două „armate”: una a conservatorilor cu orice chip, chiar dacă armele lor sunt prăfuite și muniția nu mai convinge multă lume; și o altă tabără a celor care au înțeles că redevenim stele singuratice, dacă nu ieșim din frontierele noastre spre a proteja o cultură post-război, post-atac total, post-națională. Zilele acestea, stelele singuratice vor repeta un cor de lozinci revanșarde și de marșuri mobilizatoare extrase din opera bufă Naționalismul Transnațional. Riscă să îi contracareze realitatea, frontierele, calitatea de lucru judecat a unor principii de bază ale istoriei. Don Quijote era un singuratic, desigur, dar vântul bate după regulile care îi sunt pe plac, acolo, în adâncul cerurilor, dincolo de stelele care strigă în primul plan.