Astăzi, în peisajul universitar timișorean, funcționează patru universități publice: Universitatea Politehnica, Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș”, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului și Universitatea de Vest din Timișoara. Primele trei sunt instituții specializate de învățământ superior, al căror rol social asumat este, după caz, acela de a „produce” fie ingineri (de diverse specializări), fie medici (într-un sens foarte larg), fie specialiști în științele agriculturii și, respectiv, medici veterinari. A patra universitate din enumerarea de mai sus este una generalistă, statut care o plasează în fața unor provocări cu totul deosebite și cu care, de cele mai multe ori, celelalte trei nu se confruntă.

Ce este, până la urmă, o universitate generalistă? O instituție de învățământ superior, care — ambițios — își propune să livreze specializări multiple și diversificate potențialilor săi studenți: (i) în „științele tari” (matematică, informatică, fizică, chimie, biologie, geografie); (ii) în sfera disciplinelor umaniste (limbi și literaturi, filosofie, istorie, teologie, jurnalism, științe politice, sociologie, psihologie, drept, economie); (iii) în perimetrul artelor (pictură, sculptură, muzică, teatru, design); (iv) în spațiul culturii sportive (educație fizică kinetoterapie, motricitate). Un astfel de profil universitar — multidisciplinar — nu este nici ușor de organizat și nici simplu de administrat. Pentru că, după părerea mea, el ridică cel puțin trei probleme:

(i) una de organizare, fiind dificilă structurarea respectivei universități într-o multitudine de facultăți și de departamente, între care să fie conservată coeziunea, chiar și în condițiile în care aceste facultăți și, respectiv, aceste departamente au aspirații didactice, ambiții academice și nevoi de finanțare, respectiv de înzestrare materială foarte diferite;

(ii) una de integrare, fiind complicată întreținerea unui dialog între multitudinea de facultăți și departamente, chemate să gestioneze discipline aflate la mare sau chiar la foarte mare distanță, sub aspectul specificității lor;

(iii) una de recunoaștere reciprocă, fiind greu pentru conducerea unei astfel de universități să mențină, la nivelul personalului academic angajat, o cultură a aprecierii sinalagmatice, îndeosebi la nivel personal, între cadrele didactice încadrate în departamente și, până la urmă, în „lumi științifice” diferite.

Dincolo de cele mai sus arătate, un alt pericol pândește o universitate generalistă, mai ales dacă o asemenea universitate „evoluează” într-un climat competitiv, alături de alte universități specializate, cum este cazul unei politehnici, a unei universități de medicină ori a uneia de științe agricole. Nu de puține ori, în interiorul unei universități generaliste, funcționează facultăți și departamente direct și agresiv concurate tocmai de facultățile și departamentele omonime, existente în universitățile specializate din același oraș. „Informatica” de la universitatea generalistă va fi întotdeauna concurată de „informatica” din cadrul politehnicii, iar asupra „chimiei” de la universitatea generalistă se vor exercita presiuni atât de „chimia” de la aceeași politehnică (unde, cel mai probabil, există o facultate de chimie industrială), cât și de „chimia” de la universitatea de științe agricole (unde este de așteptat să întâlnești o facultate de chimie a proceselor agro-alimentare). O astfel de situație ar putea fi în mod util gestionată de universitatea generalistă, printr-o apropiere a specializărilor sale dur concurate de specializările similare din universitățile cu caracter tehnic, medical și/sau agricol existente în același oraș, prin intermediul cooperării în cadrul unor proiecte de cercetare științifică, asumate în comun.

Dar într-un oraș pluri-universitar — așa cum este cazul Timișoarei — o universitate generalistă bine închegată deține, totuși, un monopol care nu este și nici nu poate fi ignorat: (i) în sfera disciplinelor umaniste; (ii) în perimetrul artelor; (iii) în spațiul culturii sportive. În aceste trei zone, o astfel de universitate are obligația să exceleze, mai ales și tocmai pentru că nu este direct concurată nici de universitatea politehnică, nici de cea de medicină și nici de cea de științe agricole. Într-o universitate generalistă, „literele”, „istoria”, „filosofia”, „politicele”, „jurnalistica”, „psihologia”, „sociologia”, „dreptul” și „științele economice” trebuie să fie astfel organizate încât să atragă un număr cât mai mare de studenți, convinși fiind că acolo — în universitatea generalistă — se face carte de foarte bună calitate și că diploma obținută într-o astfel de instituție de învățământ superior reprezintă calea unei angajări sigure. Până la urmă, în societatea în care ne este dat să trăim, învățăm pentru ca să putem ulterior trăi dintr-o muncă înalt calificată. Spre deosebire de „științele tari”, „umanioarele”, „artele” și „sportul” dintr-o universitate generalistă nu sunt direct concurate de eventuale „omonime” din universitățile specializate concitadine, însă se confruntă cu un alt pericol: al scăderii interesului bacalaureaților pentru calificările ofertate. Cum pot fi aceștia atrași, în detrimentul unei opțiuni la politehnică, la medicină sau la științe agricole? După părerea mea, numai cultivând excelența, prestația didactică de excepție, rezultatele academice formidabile, rigoarea predării, dar și a evaluării, intransigența și selecția atentă a celor cărora o astfel de universitate înțelege să le confere o diplomă. Pentru ca o universitate generalistă să „seducă” cu „umanioarele” sale, cu „artele” sale sau cu „sportul” său, ea — universitatea — trebuie să renunțe la matematica hazardului și la arta combinatoricii, în beneficiul unei teorii a jocului cu miză mare: calitatea în detrimentul cantității. Sau, cum spun juriștii: Non multa, sed multum!