Atributul unui lucru de a fi „subsidiar” are, fără îndoială, conotații peiorative. În măsura în care este subsidiar, un lucru nu poate fi decât de importanță secundară sau marginală, de care te poți lipsi fără ca această renunțare să te prejudicieze prea mult. Dreptul a reușit totuși să înnobileze acest atribut, în condițiile în care, de câteva decenii bune — alături de științele economice, de cele politice și de cele sociologice — teoretizează pe marginea noțiunii de „stat subsidiar”. În esență și fără pretenția de a fi foarte riguros, un stat subsidiar este acela care se face util cetățeanului și „îl întreabă de sănătate” în foarte puține cazuri și numai atunci când fie statul are neapărată nevoie de cetățean, fie acesta din urmă are neapărată nevoie de stat. Deloc paradoxal, această relație juridică minimală aduce o mulțime de beneficii atât statului, cât și cetățeanului.

Statul subsidiar este un stat discret, a cărui ingerință în viața cetățenilor săi este una excepțională și supletivă. Într-un asemenea stat, ori de câte ori particularul resimte o oarecare nevoie (individuală sau colectivă) — de natură economică, socială, culturală, sanitară sau educațională —, el nu are decât să încerce să și-o satisfacă recurgând, în mod prioritar, la piața liberă de bunuri și servicii, în subsidiar, la autoritățile administrației publice locale (care se găsesc la cea mai mică distanță de el) și, cu totul excepțional, la… statul subsidiar. Într-o societate în care statul este doar subsidiar și nimic mai mult, cetățenii sunt siliți să se responsabilizeze și să se construiască în forma unor indivizi care, în mod natural, sunt liberi, necondiționați, neasistați și, desigur, foarte lucizi. Luându-și în mâini propria viață, cetățenii unui stat subsidiar nu se așteaptă la foarte multe din partea autorității, dar nici nu-și doresc să prânzească la aceeași masă cu agenții statului și nici să doarmă în același pat cu autoritățile unui asemenea stat. Mai toți acești cetățeni află foarte repede că un stat asistențial și, implicit, providențial, coexistă cu o societate alcătuită din semi-cetățeni, la care spiritul antreprenorial este aproape inexistent și care sunt legați „ombilical” de ajutorul statului.

O administrație publică guvernată de principiul subsidiarității este una dintre premisele existenței unei societăți a bunăstării, într-un stat care are șanse minime să alunece spre despotism. Câtă vreme nu-i dădăcește zi și noapte, statul îi obligă pe propriii săi cetățeni să se solidarizeze. Lipsiți fiind de prezența sâcâitoare a unei autorități paternaliste, acești cetățeni vor ajunge să învețe și să interiorizeze empatia, capacitatea de a se pune în situația celui cu care sau alături de care con-viețuiește. Prin urmare, într-un stat subsidiar, solidaritatea socială este foarte puternică, iar explicația pentru acest fenomen este una foarte simplă: în mod natural, discreția — în fapt, cvasi-absența statului — îl încurajează pe cetățean să-și asocieze propriul efort economic și social cu efortul similar al con-cetățenilor săi, într-o relație reciproc avantajoasă. Într-un stat intervenționist și, prin urmare, apăsător, acest tip de asociere multiplu-sinalagmatică nu numai că nu este încurajată, dar, de cele mai multe ori, este chiar condamnată. Iar dacă asocierea umană inter-individuală este aproape absentă, locul ei nu este luat de o întovărășire între particular și stat. Instinctiv, dar și intuitiv, particularul înțelege că dintr-o eventuală asociere cu statul ubicuu, el — particularul — nu are prea mari șanse de câștig. Poate obține o pâine amărâtă, o alocație penibilă sau o sinecură, dar în niciun caz și sub nicio formă libertatea celui stăpân pe propriile sale mijloace de existență.

În interiorul unui stat subsidiar, decizia prevalentă este luată la nivelul autorităților locale și numai dacă aceste autorități sunt lipsite de mijloacele necesare (materiale, bănești sau de personal) posibilitatea de a decide în beneficiul cetățeanului sau cu privire la el, „alunecă” la autoritatea de nivel superior, din verigă în verigă și de la un etaj la altul al sistemului instituțional al unui asemenea stat. Calitatea unui stat de a fi realmente subsidiar este ușor de verificat, cu ajutorul unor instrumente ce ne sunt livrate de statistică. Într-un stat subsidiar, întâlnirile cetățeanului cu o autoritate centrală trebuie să fie extrem de rare și cu adevărat providențiale. Cetățeanul nu trebuie să simtă puterea unui astfel de stat decât atunci când securitatea sau libertatea sa este primejduită. În orice altă situație, intervenția statului este abuzivă și, deci, vătămătoare.

Problema majoră a statului subsidiar este și rămâne aceea a contextului în care el poate fi impus unei societăți obișnuite, de decenii, cu „binefacerile” statului intruziv. Politicienii dintr-un stat care se proclamă a fi social — așa cum este și cazul României — nu vor renunța ușor la „lesa” în care au reușit să-i prindă pe cei mai mulți dintre cetățeni. Promisiunea unor noi și noi alocații, a unor periodice supra-indemnizări ori a unor pensii speciale, rezervate anumitor categorii profesionale (în privința cărora nu există nicio justificare în a le fi acordate astfel de rente publice) fac din membrii societăți niște veșnici adolescenți care așteaptă din partea părinților lor banii pentru filmul sau pentru întâlnirea de sâmbătă seara. Numai că acești „adolescenți sociali” refuză să se maturizeze, pentru că ei — așa cum observa un mare sociolog român — se nasc bursieri, vor să trăiască lefegii și se așteaptă să moară pensionari.