După o pasivitate (reală sau aparentă) de aproape două luni, George Soros a participat la începutul lunii iunie la Forumul Economic al Comisiei Europene unde a pus în discuție recentele legi adoptate de guvernul de la Budapesta precum și imaginea de ansamblu a guvernării Orban. În esență, a calificat evenimentele din Ungaria drept simptome ale unui stat mafiot, producător de decepții și corupție. În același timp, a subliniat că în spatele a numeroase politici publice stă confruntarea personală în care l-a atras Viktor Orban, declarându-l țap ispășitor pentru numeroase probleme sau doar suspiciuni. Reacția nu a întârziat să apară!
Vineri 2 iunie, premierul maghiar a răspuns invitației postului Kossuth Radio unde, în cadrul emisiunii „180 de minute“, a făcut numeroase acuzații grave la adresa ONG-urilor finanțate, fie și parțial, de Fundația pentru o Societate Deschisă, la adresa adversarilor politici, precum și a Uniunii Europene. A spus explicit faptul că rețeaua de ONG-uri coordonate de Fundația lui George Soros este singura care operează precum Mafia, pe teritoriul Ungariei, iar opoziția socialistă este nimic altceva decât un alt instrument prin care Soros încearcă să interfereze în politica internă a țării. Ținta predilectă a acestor critici merge către poziția în problema migrației, George Soros fiind acuzat că a inițiat un program de speculații financiare prin care să determine aducerea unui milion de migranți în Europa.
În sprijinul atitudinii sale, Orban Viktor a adus rezultatele Consultării Naționale recent încheiate, conform cărora populația refuză un mai mare transfer de putere către Brusselles, atât în materia impunerii cotelor de migranți cât și a politicii energetice comune, mai precis, dreptul Uniunii de a stabili un preț unitar al energiei și al materiilor prime achiziționate în vederea producerii acesteia. Concluzia premierului este că va fi greu de explicat argumentele maghiare către politicienii din capitala Uniunii, deoarece în spatele fiecărei luări de poziții sunt factori culturali diferiți.
În tandem virtual cu Orban, Beata Szydlo, premierul Poloniei a cerut o contrarevoluție culturală la nivelul Uniunii, menită să producă reforme profunde în etapa post-Brexit, chiar o regândire a tratatelor UE, prin oferirea de puteri sporite guvernelor și parlamentelor naționale. E simplu de speculat că o asemenea reformă ar transforma practic clubul comunitar într-o simplă organizație inter-guvernamentală, cu competențe reduse și previzibil, cu impact limitat. Adică într-un instrument retoric interesant dar ineficient.
Ce-i unește pe cei doi lideri – și, posibil, nu doar pe ei? Plusul de curaj politic primit odată cu victoria lui Donald Trump în alegeri și, mai ales, cu anunțarea de către acesta a două proiecte cruciale! Pe de-o parte, ridicarea unui zid la granița cu Mexicul, spre a limita accesul imigranților din țara vecină, chiar dacă prin această măsură ar pune în dificultate funcționarea a numeroase companii americane. Ideea de limitare fermă, printr-un simbol atât de clar precum zidul, le-a dat aripi liderilor central-europeni în a-și legitima propriile ambiții. Nu milităm pentru acceptarea nediscriminatorie a sutelor de mii de imigranți, efectele concrete trebuind să facă obiectul unei analize riguroase de politici publice în fiecare țară în parte. Prin urmare, nu este nici locul aici, nici competența noastră să ne pronunțăm! Dar la nivel de propagare a ideilor și simbolurilor politice, nu putem să nu remarcăm viteza și oportunismul cu care a fost importată această decizie a liderului american. Mai mult, Viktor Orban considera o asemenea politică semnul clar al schimbării de caracter a politicii occidentale.
O altă sugestie preluată cu bucurie de liderii central-europeni a fost identificată în declarația lui Donald Trump cu privire la sfârșitul multilateralismului și deci, privilegierea relațiilor bilaterale. Desigur, orice similitudine cu divide et impera este de speculat! Dar, odată ce bilateralismul primește undă verde, orice acord cu țări terțe precum Rusia, Turcia, Iran iese de sub incidența exigențelor comunitare, dând mână liberă politicienilor „certați“ de Brusselles să caute alinare în altă parte.
Prin urmare, asistăm la – sau ni se propune – o schimbare de paradigmă în profilul relațiilor internaționale, cu o ordine în continuă reformulare și o mare flexibilitate în respectarea normelor deja existente. O fi de bine? Să fie Europa atât de bolnavă încât relațiile extra-comunitare să fie de preferat? Să fie nevoia de reforme atât de stringentă încât ea să presupună rediscutarea temeiurilor Uniunii? Orice contra-revoluție pretinde că readuce în prim plan valori și proceduri din timpurile ce au premers constituirea prezentei stări de lucruri, dar în cazul nostru, ar genera, cum și spune Beata Szydlo, revenirea statului național ca actor primar. Oare se închide cercul, așezând Uniunea Europeană în albumul cu amintiri? Până la urmă, întreaga discuție se rezumă la Uniune versus state naționale? Populiștii vor să ne convingă de asta, dar oare trebuie să-i credem?
Profesorul Adam Czarnota (Wroclaw, Spania, Sydney) a făcut recent o analiză sociologică extrem de percutantă a evoluției legilor și ordinii juridice din Polonia și fostele țări comuniste. Domnia sa remarcă o îndepărtare a sistemului juridic de cetățeni, prin ruperea profesioniștilor juriști de realitatea socială, prin instrumentalizarea legilor și procedurilor juridico-birocratice, prin colonizarea cu avocați si termeni juridici. Un adevărat monopol al discursului public este deținut de către detaliile de drept și prestația specialiștilor care jonglează cu acestea cu scopul de a justifica, nu a decide. Legea nu mai are rolul de a induce o ordine, ci a media diferitele interese private și a le ambala în haina binelui public. De aici, crescânda lipsă de interes a indivizilor, apatia în materie de proceduri dar și de încredere în puterea normelor juridice de a repara ceea ce este compromis în exercițiul public.
Cui folosește această situație? Tocmai liderilor populiști, care preiau abil nemulțumirea generală și o împachetează în lozinci – cred ei – comestibile. Anume, încearcă să arate că legiferează și vor reforme structurale, pozând în politicieni energici și plini de voință politică. De fapt, urmăresc revenirea la statutul politicianului care pune lucrurile în mișcare, evitând să ne precizeze direcția și beneficiarul reformelor. Având amintirea (poate și experiența) dublei gândiri dar și a tradiției legii ca instrument, ei întorc sistemul juridic împotriva propriei rațiunii de a exista, relativizând și golind textul normei de orice conținut credibil. Conducători autoritari dar sofisticați juridic (Gabor Halmai), formulează și interpretează aceste pârghii astfel încât să-și construiască propriul turn de fildeș, în care societatea și, apoi statul să devină prizonierii intereselor și puterii lor. Legea crează o ordine juridică, dar nu un bine public!
La supermarket-ul cultural (Matei Călinescu) se oferă de toate pentru toți. Binele public presupune eforturi, sacrificii, adaptare. În plus, reușita nu este garantată, cu atât mai puțin contabilizată în vederea votului popular! Imperiul Rațiunii (Zygmunt Bauman) este un spațiu al transformărilor continue, un proiect în derulare, ale cărui victime – fie și de moment – își vor factura nemulțumirile în cabina de vot. Și atunci, populismul chemat să acopere interesele private, măcar voința de putere, traduce proiectele pe termen lung și foarte lung în promisiuni de neonorat, în inserții ale Străinului, ale necontrolabilului, pericolului. Și închide ușa, prin recurs la factori culturali, interes național, nevoia respectării legalității de ei construită în așa fel încât să le susțină ambițiile. E mai ieftin să cumperi fast-food politic în forma promisiunilor imediate, chiar dacă poate fi nesănătos pe termen mediu și lung, decât să te înhami la un drum lung și neprietenos al adaptării culturale și valorice. Acesta este slow-food-ul total neatractiv pentru partidele politice care au așteptări imediate, în alegeri dar și pentru o majoritate a populației cu dificultăți în adoptarea paradigmei post-moderne. Selectarea informației, a oportunităților profesionale, sociale, personale, discursurile multi-stratificate din media, fluiditatea realității în care trăim, toate sperie și încurajează preferința pentru un lider charismatic, pentru paternalism, pentru un contract social în care libertatea este prea ușor vândută pentru o vagă promisiune de securitate socială.
Și ce caută Mafia în toată această ecuație? Robert Anderson analiza Mafia italiană în originile ei siciliene dar și în evoluția din secolul XX, în special pe tărâm american, urban, industrializat. Cuvintele cheie ar fi familiaritatea, relațiile strânse între membrii aceleiași tipologii umane, despotismul capilor grupării, recursul la orice pârghii de obținere și menținere a controlului unui anumit teritoriu/ grup uman, utilizarea de grupuri private în vederea asigurarea ordinii și securității, voința liderului transformată în lege internă și, corelativ, separarea de lumea înconjurătoare, chiar caracterul secret. Putem compara nevoia de a recupera puterea de decizie de la Brusselles spre capitalele naționale drept nevoie de familiaritate? Legile cu impact pozitiv asupra unui grup privilegiat și fără impact sau cu costuri sociale asupra celorlați? Prin definiție statul, mai ales cel național, ar trebui să asigure ordinea, securitatea și familiaritatea. Desigur, nu în forma exclusivistă a relațiilor de familie! De aceea, nu e întotdeauna obligatorie eticheta de mafiot pentru un stat care își protejează suveranitatea, după cum nici pentru ONG-uri legal înființate, prin urmare departe de a fi structuri secrete. Și atunci?
Avem în teoria politică termenul de stat captiv, preluat de o clasă politică hotărâtă să păstreze puterea cu orice preț, un stat devenit simplu instrument de promovare a intereselor acestei clase politice. Și mai avem multă nervozitate într-o lume în continuă redefinire, o grea adaptabilitate și un repertoriu retoric poate prea bogat. Nevoia unei contra-revoluții europene se traduce simplu prin ambiția preluării în captivitate a deciziilor comunitare sau separarea de acestea, nicidecum o reformare cu bună credință. Sistemul de check and balances exersat la nivelul Uniunii între Brusselles și capitalele naționale deranjează ambele părți și, cum spuneam, e mai ieftin – pe termen scurt – ca fiecare să-și cumpere o caserolă cu fast-food populist. Aceasta e captivitatea în care ne-am rătăcit și din care nu avem lideri în măsură să ne elibereze.