Statistic, suntem printre ţările cu cea mare viteză de internet din lume. Recent, chiar şi unul dintre candidaţii la preşedinţia SUA spunea, invidios pe acest fapt, că „acest lucru trebuie să se schimbe”. Cu toate acestea, o treime din populaţie nu a deschis niciodată măcar o pagina de internet, jumătate dintre angajaţi nu au competenţe digitale, comerţul electronic e la un nivel foarte scăzut, informatizarea administraţiei este deficitară, ca, de altfel, a întregii societăţi. Dar ne lăudăm că limba română e cea mai vorbită la Microsoft, că avem cei mai buni hackeri, cei mai buni IT-işti.
Tot statistic, luând în calcul suprafaţa agricolă, relieful, clima, România poate hrăni 80 de milioane de locuitori. Totuşi, importăm două treimi din produsele alimentare. „Grânarul” Europei are nevoie de făină din Ungaria, fructele le aducem din import, până şi merele sau prunele.
Industria textilă este, tot statistic vorbind, un domeniu cu care ne laudăm, dar ne îmbrăcăm cu haine din China. Şi tot statistic, IT-ul este domeniul de vârf al tehnologiei româneşti, în care sunt însă cuprinşi doar 1% dintre români. Iar dacă ţinem cont de faptul că domeniul e scutit de impozit, iar firmele, în majoritate, sunt străine, şi îşi dirijează profiturile în afara ţării, care e câştigul? Da, acei 1% dintre români au un salariu peste medie. Pe care însă îl dau înapoi sub formă de rate la credit.
Iar cu statistica putem merge şi mult în urmă. Suntem ţara care a construit prima rafinărie de petrol, dar preţul benzinei este mai mare decât în celelalte ţări europene, ţara care a inventat insulina, dar aceasta lipseşte din farmacii, ţara care a dat printre primii pionieri în aviaţie, iar acum cumpărăm avioane second-hand la preţ de lux, care a înventat tracţiunea 4×4, iar acum importăm jeep-uri, iar exemplele pot continua.
Să mai spunem, că, tot statistic, proporţia copiilor supradotaţi în România este dublă faţă de media europeană? Şi unde ajung aceştia? Sau ce ajung ei? Fiindcă în mod sigur nu-i vedem nici în Parlament, nici în Guvern, nici în administraţia locală şi nici în diplomaţie. Fiindcă atunci poate că altele ar fi fost statisticile. Dar, revenind la acel politician american de la începuturile articolului, nu putem decât să-i dăm dreptate, cu o mică modificare: nu „acest lucru”, ci „aceste lucruri trebuie să se schimbe”. Cine să o facă însă? La această întrebare statistica sigur nu ne va da un răspuns.