Începutul de an e timpul prognozelor. Care, ca niște mai mult sau mai puțin simpatice animale de companie, trezesc din somn prima săptămână a anului căutând mâncare prin bolurile din tablă de pe gresie.

Sigur, e perioada astrologilor și a economiștilor. Și — ca întotdeauna — a meteorologilor. Cât despre analiștii politici, numai de bine — pot rămâne încă la schi, super G-ul politicii e un punct ce poate să mai aștepte pe ordinea de zi a prea noului an. Un an cu patru trambuline electorale — ce turneu pentru Icarii politicii noastre! Sau cu patru benzi de circulație. Înguste ca pe Calea Bogdăneștilor? Mă tem că da, cu gândul la duelul pentru primărie.

Starea ne scapă printre degete, printre priviri, printre… fulgii de zăpadă. Evoluția e obsesia noastră perenă. Ce va fi? Ce e habar n-avem și nici nu ne interesează. Cu toate simțurile aplecate înainte, centrul de greutate ne obligă la un pas în față. Apoi la încă unul și așa mai departe. Unde, firește, nu prea ajungem. Iar acest „nu prea” e de fapt „deloc”.

De loc din Timișoara pare, însă, și azi, după o noapte în care i-am ținut pumnii, zăpada. Administrația celestă a orașului nostru a reușit, chiar din prima zi mai serios lucrătoare, luni, 8 ianuarie, o mare performanță: să atragă fonduri nerambursabile de zăpadă. Și să le folosească, chiar dacă ele păreau din nou predispuse sifonării. Marți, a doua zi de la fericitul eveniment, fața orașului se schimbase. Sigur că s-au pierdut fulgi pe drum, prin diverse ninsori de apartament și de casă, dar cei mai mulți au fost folosiți în scop nobil. Pentru comunitate. Inclusiv pentru cea a conducătorilor auto, care, atenți, au devenit mai buni odată cu neaua. Cu munca de acasă a iernii.

Omagiind starea până la capăt (dacă o avea vreunul, fiindcă ea e opusul drumului, dar, implicit și un capăt), aș spune că e de-ajuns să stăm și să lăsăm fulgii să se miște, să lucreze pentru noi ca în AI-ul de peste gard. Sau de dincolo de fereastră. Să lucreze la basme, aceste mașini-unelte ale imaginarului dintotdeauna. Fiindcă — iar ăsta e un lucru mare în „marasmul climatic” de azi — luni la amiază a nins ca-n povești.

Povești precum cea a capitalei culturale de anul trecut, repovestite nostalgic — un sentiment la granița provincialismului dacă nu e bine temperat — pentru copii sceptici de bunici încrezători (fără cauză?). Capitală care, fără să fiu răutăcios într-un oraș în care se simte ca acasă un adevărat esperanto sufletesc în locul celui lingvistic de mai ieri, un oraș iertător și cald cu sine poate prea de tot uneori, va bate fierul cât e cald, inclusiv fier-carbonul, adică oțelul Galați al Deliei de la finele european, în campaniile localelor ce vor veni. În care cea mai așteptată și cea mai importantă, pentru primărie, are mari șanse să nu mai entuziasmeze electoratul de mijloc — cel mai important, în opinia mea. Adică cel ce știe să citească și reportaje, și basme. Și printre rânduri. Vom vota, parcă mai mult decât oricând, ca la ora de matematică în care facem religie și viceversa.

Unde sunt orele de compunere de altădată? Și, uite, unde sunt zăpezile, azi, marți seara, când scriu aceste rânduri și când din nou griul și negrul ies în oraș la braț?

Și apropo de ora de matematică, îmi permit o observație.

Istoricii și antropologii zilelor noastre cad de acord adesea asupra faptului că marile edificii de cult ale vechimii au, acum, în stadioane și săli polivalente echivalentul perfect. Iar cum cele mai mari construcții ale Antichității și Evului Mediu s-au ridicat prin voințe tiranice, să ne bucurăm de timpurile pe care le trăim în Timișoara. Nu avem nici stadion, nici polivalentă, deci — cuvânt magic al oricărei propoziții matematice —, deci, așadar, nici tiranie. Ce bine!