Președintele Belarusului liber (1991–1994), Stanislav Șușchievici, a încetat din viață la 87 de ani. Anunțul a fost făcut de soția sa și a fost preluat de toate marile agenții de presă. În țara pe care a eliberat-o i s-a refuzat înmormântarea cu onorurile unui șef de stat, așa cum, de trei decenii, i s-au refuzat drepturi, respect sau măcar siguranța personală. „A fost o legendă pentru susținătorii dezvoltării democratice a țării sale și un trădător pentru cei ce tânjesc după URSS” (Radio Svoboda, 04.05.2022).

În decembrie 1991 a „comis păcatul primordial”, semnând, împreună cu președinții Boris Elțîn (Rusia) și Leonid Kravciuk (Ucraina), actul de desființare a Uniunii Sovietice. Vladimir Putin avea să declare acel document și, odată cu el, efectele politice generate, drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. Stanislav Șușchievici, în schimb, a considerat Acordurile de la Belaveja (cum e cunoscut documentul) drept „o capodoperă diplomatică”. „Un mare imperiu, o supraputere nucleară s-a descompus în mai multe țări independente care puteau coopera între ele cât de mult doreau fără să fi curs nicio picătură de sânge”, declara într-un interviu pentru Associated Press. „Noi (cei trei președinți, n.n.) am decis să închidem (n.n. — să desființăm) închisoarea națiunilor. Nu era nimic care să ne mai împiedice”. După nici trei ani, ranchiuna populist sovietică l-a îndepărtat de la putere, apoi i-a negat meritele, drepturile și puterea de a mai juca vreun rol în viața publică din Belarus. Aleksandr Lukașenko a ordonat ca pensia de stat cuvenită lui Stanislav Șușchievici să nu fie indexată indiferent de inflația din țară, acesta ajungând în 2002 să primească suma de 1,80 dolari pe lună. A acționat statul în judecată și i s-au „alocat” 220 de dolari. În 2004 i s-a respins candidatura pentru Parlament, iar în 2012 i s-a interzis să părăsească definitiv țara, sub amenințări considerabile. Participase alături de opoziție, la ample proteste împotriva (re)alegerii lui Lukașenko în fruntea statului. I-a cerut acestuia să demisioneze. L-a considerat incult, un simplu șef de fermă incapabil să înțeleagă identitatea statului pe care crede că îl conduce. „Pentru a-și păstra controlul asupra puterii, președintele nostru ilegitim — repet, ilegitim — e gata să vândă orice, inclusiv Belarusul”, declara Șușchievici în urmă cu șase ani postului Radio Europa Liberă. În urma alegerilor atât de controversate din 2020, care i-au „asigurat” lui Lukașenko încă un mandat, societatea a ieșit în stradă, înregistrându-se proteste de o amploare fără precedent. Stanislav Șușchievici a fost alături de manifestanți și a subliniat: „nu avem o politică economică, la noi cadrele de partid decid totul și se văd rezultatele. Avem un deficit enorm iar azi, oamenii și-au învins teama. Nu am văzut niciodată o asemenea avalanșă de oameni, nu am crezut că atât de mulți protestatari pot fi pe străzi”. Singura soluție pentru a-l înlătura pe Lukașenko, un „nerezident stupid profesional”, sunt protestele întregii societăți. „Lukașenko servește Kremlinul fiindcă altfel n-ar avea de ce să se agațe. Kremlinul îl susține. În aceste condiții este dificil pentru opoziția bătută și torturată să se lupte cu Rusia”. „Bielorușii trăiesc într-o situație politică similară celei din timpul Uniunii Sovietice. Este posibil să fii dizident, dar activitățile uzuale ale unei opoziții nu sunt cu putință fiind considerate infracțiuni, motiv pentru care și avem foarte mulți deținuți politic”. Aflat în fruntea Congresului Național Belarus (formațiune de opoziție), a fost acuzat în 15 mai 2016 de organizarea unor manifestări subversive și judecat alături de Mikalai Statkevici, Uladzimir Nyaklyaeu, Vyachaslau Siuchyk. Li s-a imputat organizarea unui miting al opoziției într-un parc public, după ce oficial li se refuzase accesul într-o clădire în care programaseră întâlnirea. Alături de aceștia și de alți intelectuali, a organizat în decembrie 2019 proteste împotriva integrării Belarus în Rusia „imperială”. Au participat peste 1.500 de oameni care au purtat steagul alb-roșu-alb, simbolul Belarusului liber condus de Șușchievici, steag interzis de regimul Lukașenko. Nu a avut dreptul la protecție personală, nici la locuință de serviciu, câștigându-și existența din conferințe și cursuri publice susținute în străinătate. Pentru că, dincolo de prestația sa politică, Stanislav Șușchievici a fost un foarte apreciat om de știință. Absolvent al Politehnicii din Minsk, doctor în matematică și fizică, s-a specializat în fizica nucleară, fiind responsabil, printre altele, cu măsurile post-Cernobîl. A publicat peste 150 de studii de fizică, manuale, monografii, este cotat ca autor a peste 70 de descoperiri în domeniu și un apreciat conducător de doctorate (peste 30 de lucrări coordonate). Ca urmare, a fost membru corespondent al Academiei de Științe din Belarus (doar membru corespondent!), dar, cum se întâmplă de fiecare dată, a fost și a rămas foarte apreciat peste hotare. În iunie 2014, cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la primele alegeri semi-libere din Polonia, a fost distins cu titlul de doctor Honoris Causa al Universității din Varșovia, într-o ceremonie la care au participat, alături de membrii colegiului academic, toți rectorii universitari din Polonia, precum și foștii președinți, Lech Walesa, Alekandr Kwasniewski și Bronislaw Komorowski. Similar, în Lituania i s-a decernat (în 6 iulie 2010) Ordinul Vytautas cel Mare, din partea președinției, pentru contribuția la independența acestei țări și la reluarea relațiilor tradiționale dintre cele două țări, respectiv în SUA a primit Medalia Truman-Reagan pentru Libertate (în 2012).

L-am întâlnit de câteva ori la Varșovia. Avea întotdeauna o privire caldă și o vorbă frumoasă pentru toată lumea. Era o bucurie rară să-l asculți pentru opiniile sale clar formulate, fără niciun echivoc, argumentate, bine țintite. Se simțea liber și respectat. Petrecea aproape tot timpul cu studenții, cu cercetătorii, deschis întrebărilor serioase, analizei geopolitice ori discuțiilor colocviale; emana blândețea și generozitatea unui personaj de basm, uitând să se plângă, să dispere, să descurajeze. „Cât sunt sănătos, pot să mă întrețin.”

Acordurile de la Belaveja

Stanislav Șușchievici ajunsese vice-președinte al Parlamentului din Belarus/Sovietul Suprem cu puțin înainte de eșecul puciului împotriva lui Mihail Gorbaciov (august 1991). Pentru participare la puci, Mikalai Dzemyantsey, președintele în exercițiu, a fost înlăturat, Șușchievici preluând cea mai înaltă funcție în stat. Era, mai curând, o poziție de administrație, de guvernare, nicidecum una politică. El nu era membru de partid, nici de sindicat, fusese împins în față pentru numele său din domeniul științific și pentru contribuția la măsurile post-Cernobîl. Politica se făcea la Moscova, Minskul având doar a o pune în practică. În preajma iernii 1991–1992, criza energetică din țară, dublată de un deficit bugetar greu de gestionat, l-a împins să-l invite pe Boris Elțîn în vizită, astfel încât, sub pretextul unui sfârșit de săptămână petrecut la vânătoare și recreere, să încerce să obțină gaze cât mai ieftine. Cavalcada organizării a pus și alte probleme pe agendă, în cele din urmă, vila din pădurea Belaveja găzduind trei delegații: cea rusă, condusă de Boris Elțîn, cea ucrainiană, condusă de proaspătul ales președinte, Leonid Kravciuk, și cea belarusă. Cu doar o săptămână înaintea întâlnirii, ucrainienii au votat și într-un referendum, în care peste 90% au aprobat independența țării față de URSS. Cum proiectele lui Gorbaciov de reformare a Uniunii nu întruneau suficientă susținere, iar problemele economice se dovedeau extrem de grave, întâlnirea de la Belaveja a împins lucrurile mult dincolo de planul inițial. Prezent la dezbateri, vide-premierul rus Gennadi Burbulis, a lansat întrebarea fatală: „Domnilor, ați fi dispuși să vă puneți semnătura sub următoarea propoziție: URSS-ul, ca realitate politică și subiect de drept internațional, încetează să mai existe”. Fără să clipească, liderii prezenți au aprobat. Peste ani, premierii ucranian și cel belarus au declarat că n-ar mai semna documentul, în timp ce Stanislav Șușchievici, Leonid Kravciuk și Gennadi Burbulis au susținut mereu că a fost decizia corectă, pe care o susțin în continuare.

La ora aceea se știa că Occidentul era total împotriva dezmembrării URSS. Vesticii ajunseseră la un modus vivendi cu Mihail Gorbaciov și se temeau de conflicte civile, de anarhie, de un val de probleme care s-ar fi abătut asupra Europei. Helmut Kohl, dna Thatcher, François Mitterrand și George Bush o spuneau clar și răspicat, dintr-o teamă față de „ruși” rămasă, spune Șușchievici, din vremea lui Stalin. Se spune chiar că Winston Churchill ar fi declarat, în septembrie 1946, la Zürich, că „ar fi fost un dezastru incomensurabil ca barbarismul rusesc să se reverse asupra culturii și independenței statelor Europei”. Sunt, acestea, gânduri din cartea autobiografică Viața mea. Colapsul și resurecția URSS, scrisă de Stanislav Șușchievici și publicată în Rusia, dar niciodată în Belarus sau în lumea occidentală! Cu siguranță, ucrainienii ar putea explica de ce. Ei bine, fără sprijin extern, cu o agendă încărcată în interior și cu numeroase neînțelegeri între liderii fostelor state sovietice, cei trei lideri au semnat actul de desființare a Uniunii pe care, cu șapte decenii înainte, o „înființaseră” țările lor. Într-un interviu pentru Radio Europa liberă, Stanislav Șușchievici sublinia „că cei trei lideri au făcut ceea de trebuia, URSS-ul colapsând în principal ca urmare a puciului ratat împotriva lui Gorbaciov. S-a evitat astfel „scenariul iugoslav”. Conform înțelegerii de moment, Șușchievici l-a sunat pe liderul de la Kremlin spre a-i notifica acordul tocmai semnat în timp ce Boris Elțîn l-a anunțat pe George Bush.

În plin moment al redobândirii independenței în Europa și al reformelor democratice, trei țări foste sovietice, de departe cele mai importante (cu excepția Kazahstanului), au decis să urmeze aceeași cale. În două săptămâni, lumea afla despre demisia lui Gorbaciov, dar și despre insurecția coordonată de Nursultan Nazarbaev de a constitui CSI în umbra Uniunii Sovietice. În locul susținerii și sprijinului pentru reforme, acordurile de la Belaveja au fost întâmpinate în lume cu suspiciune și chiar cu resentimente. În Belarus, lupta pentru putere s-a dat mult peste capul lui Șușchievici și l-a adus la putere, în 1994, pe Lukașenko în baza unui program populist, emoțional și revanșard.

Cu ce rămânem?

Numele lui Stanislav Șușchievici a devenit tabu, fiind, azi, șters din manualele de istorie din Belarus. A încercat să inițieze o constituție democratică pentru o țară pluralistă și deschisă economic. Nu a mai reușit. A renunțat la arsenalul nuclear sovietic instalat în Belarus fără vreo revendicare în baza faptului că rachetele erau depozitate la suprafață, nu îngropate, ca în Ucraina, prezentând, astfel, un mare pericol. A rămas un opozant al regimului Lukașenko, participând la proteste, făcând declarații de presă și stăruind în străinătate cât de mult i se permitea. Considera alegerile și, în general, viața politică din Belarus un „circ”: „voturi obligatorii date de studenți, de militari și de funcționari; o bizară desfășurare a unor grupuri mici de tovarăși” care par să meargă somnambulic spre centrele de vot și o aritmetică hilară „prin care nu se alege nimic, doar se confirmă pe post”.

Născut la Minsk, în 1934, Stanislav Șușchievici provenea dintr-o familie de țărani. Tatăl său, nemulțumit de regimul lui Stalin, a devenit poet și jurnalist, „dușman al poporului”, deținut politic. Fiul a moștenit simțul echilibrului, mintea clară, aversitatea în fața minciunilor politice. Nu s-a sfiit să afirme ceea ce gândea, dincolo de primejdiile care i-au însoțit existența. „Semnătura sa pe declarația de dizolvare a Uniunii Sovietice va rămâne în istorie, iar amintirea sa, în inimile noastre”, nota premierul Ingrida Simonyte acum câteva zile. „Vom continua zi de zi călătoria sa către un Belarus independent și suveran”, adăuga Svetlana Tihanovskaia. Ne va lipsi Stanislav Șușchievici, ne va lipsi mai ales acum, când era atâta nevoie de îndrumarea lui!