România a preluat președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene și va coordona întrunirile miniștrilor din țările membre în următoarele șase luni. Aprige discuții au premers evenimentul, chestionând în ultimul ceas oportunitatea respectării ordinii de rotație, dar și competența actorilor politici români de a formula și îndeplini o partitură care, altfel, e destul de străină de ei. Franța e răvășită de vestele galbene — susținute însă de Italia —, se apropie Brexit-ul, Ungaria protestează, iar Polonia lui Kaczynski studiază profund dreptul constituțional spre a înțelege cum se pot interpreta rezultatele electorale în favoarea actualului partid de guvernare. În acest context, fraze bombastice despre reformă, dezvoltare sau… coeziune se aud prin cancelarii fără a fi clar cărui subiect politic li s-ar aplica.
La aceasta se adaugă alegerile europarlamentare pentru care partidele mature se pregătesc cu sârg. Necazul e că fiecare tabără are o viziune proprie despre Europa în care noii aleși ar urma să legifereze, iar versiunile nu sunt deloc convergente. Drept remediu, politicieni cu vechime pe scena politică promit reforme înghesuind în Cutia Pandorei tot ce ar putea (sau nu) sugera cărțile de teorie politică — de la naționalism supraordonat oricărui proiect statal sau juridic până la (con)federație mai mult sau mai puțin centralizată.
În acest context de sfadă juridică, populistă sau filosofico-poetică ne-am amintit de una similară, imaginată în urmă cu mai bine de două secole de către Ion Budai-Deleanu și abil camuflată în parabola Tiganiadei. Chiar dacă atât profesorii de literatură română, cât și cei de drept evită să discute poemul în cauză, bibliotecile îl au pe raft și îl pot oferi oricărui cetățean responsabil din Europa spre adâncă lectură și pătrundere. Ne-am gândit ca, anticipând anul politic 2019, să căutăm temele în care teoria (declamată și uzată argumentativ) este mai îndepărtată de evidențele practicii politice și apoi, la braț cu sfătuitori deja clasici, să măsurăm mizele și șansele acrobațiilor la care vom asista/participa în următoarele luni. Staborul este o instanță informală de judecată, fără putința de a constrânge la punerea în executare a hotărârilor, dar susținută de profilul moral al celor care mediază, de dorința lor de soluționare a conflictelor și, mai ales, de poziția socială pe care le-o garantează trăsăturile lor de caracter. Vom încerca, așadar, să stăm ușor în umbra și urma lui Budai-Deleanu (și a altor asemenea judecători ad-hoc) spre a putea spera să cântărim cu dreapta măsură. Material va fi anul acesta din plin, dar și năluci să ne amețească și să fure jocul.
Țiganiada — rasism sau parabolă?
Pesemne că, în „buna” tradiție levantină (où tout est pris à la légère…) unii vor încerca să acopere exercițiul acesta cu acuze și ocări, sperând să ascundă tocmai rezultatele lui scontate. Le răspundem prin aceea că nu țiganii sunt personajele poveștii, nici aici și nici chiar în textul lui Budai-Deleanu. Nu vom intra, de aceea, nici în polemica rom-țigan, ci vom striga încă de la început: aici totul stă sub umbrela parabolei, așa precum a fost și la predecesorul nostru iluminist tocmai pentru că scopul e cumva același. Neașezarea (geografică) a țiganilor tradiționali este doar o metaforă pentru neașezarea noastră, a europenilor de azi, într-un proiect continental clar și coerent; neașezarea noastră națională, dar și individuală; neașezarea politicului față de propriul proiect, dar și în fața provocărilor sociale care îi încurcă jocul și abuzează de butoanele sale.
Tiganiada a fost gândită tot ca „o jucărea” acum două secole, atunci când societatea europeană, dar și cea din Transilvania se aflau față în față cu testul modernității, atunci când voiau schimbarea fiind foarte puțin pregătite să achite costurile, doreau fără a defini cert ce anume și negau cam tot ceea ce părea a le încorseta. Orice asemănare cu realitatea contemporană nu face decât să motiveze alegerea noastră și să faciliteze acest dialog peste secole. Principiile filosofiei politice și juridice elaborate în Epoca Luminilor pătrundeau greu în țesutul social cu toate că rigorile și canoanele trecutului își trădau clar epuizarea. Europa a ieșit chiuind din Războiul Rece, s-a extins („păsări-lăți-lungit”) și acum înțelege că poartă haine total nepotrivite. În fața vitrinelor cu propuneri, gâlceava e în toi, iar faptul că fiecare a ajuns acolo cu gusturi și așteptări foarte personale stârnește hărmălaia. Ne-am propus să cercetăm, în câteva texte, câteva teme fierbinți, cum ar fi alegerea liderilor europeni, a pilonilor reformei, a formei (căutate sau nu) a Europei și, mai cu seamă, vocile concurente. Pentru rândurile de față, ne vom opri la problema bulibașei/bulibașilor europeni — cine, cum și cu ce scop ar trebui ales în această tulburată adunare?
Și pentru a lămuri (oare?) pe cei încă nedumeriți de strategia noastră, vom reaminti structura ideatică a Tiganiadei lui Budai-Deleanu, deloc lipsiți de intenții sugestive. La o primă vedere, este o poveste în versuri despre țigani care par că se organizează într-un stat, dar mai mult discută, se ceartă și pleacă la război. Formal, totul se petrece în vremea lui Vlad Țepeș, sub amenințarea otomană. Asezonat cu o poveste de dragoste între Romica și Parpangel, dar și cu ființe mitologice, cu elemente fabuloase, utopice și caricaturale, textul ar ține rating-ul oricărei televiziuni care ar transpune inteligent poemul original.
Suntem, aici, departe de asemenea pretenții, dar vom prelua câteva linii explicative.
Povestea de dragoste este fragmentată de toate necazurile zilnice și istorice ale comunității. Romica este furată — precum Europa odinioară — și nu va fi redată mirelui decât odată ce ordinea și pacea vor avea șanse reale. Europa, răpită din familia ei, va reintra în dialog cu celelalte „personaje” ale hărții odată ce vor găsi căi de a formula ordinea și dialogul între ele. Pare deja, utopic?
Între parantezele romantice intră istoria, cu bătălii, turci, voievozi, trădări și temeri, cu promisiuni ale lui Vodă (a! politica….), „fanfaronadă și milogeală” (G. Călinescu), cu provocări mascate și lupte stupide (țiganii cu vacile), cu călugări și draci, sfinți care interferează cu viața muritorilor care petrec, păduri vrăjite și idealuri înalte. Desigur, orice comparație cu o campanie electorală și cu mizele apropiatelor sau doar promiselor reforme europene este impusă de însăși identitatea funcțională și atitudinală… Iar în tentativa de a sta deoparte și a se bucura de identitatea și libertatea lor, țiganii vor „țărișoară/ Unde să him numai noi dă noi!”. Naționalismul era abia la orizont pe vremea aceea, dar separarea de celelalte seminții și ghetoizarea într-un proiect considerat propriu și suveran apăruse drept remediul cel mai încărcat de promisiuni! În acest context, dezbaterea privitoare la modul de organizare a „țărișoarei”, la profilul liderului perfect, dar și la riscurile asumate prin alegerea unuia, purtarea lui față de popor au fost pe agendă, iar părerile „țiganilor” mai luminați aglutinau ideile luminismului cu cele ale tradiției cetelor de țigani ardeleni și cu filosofia lui Platon „citită” de către Budai-Deleanu, invocată fie în text, fie în notele de subsol!
Dar alesul cine e?
„Norodul pe-acela ș-alege/ Au dictator sau consul în sănat/ Care-i dă, îl măgulește și îmbie/ Măcar să n-aibă altă vrednicie” — nota poetul acum multă vreme. Care e vrednicia celor ce azi conduc neamurile europene, dar și instituțiile Uniunii? Cât este virtute și cât populism în scena de azi? Unii dintre „țigani” ar fi preferat monarhia, tocmai spre a așeza în fruntea cetelor un om ales, special în care să poată avea încredere. „Unul este-adevărul/ Un Dumnezieu, un suflet, un soare”, spune Baroreu. Dar posibilitatea ca acesta să se înconjoare de sfătuitori discutabili sub aspect moral sau profesional îi subminează argumentul. Apoi pericolul despotismului — ca regim corupt cum îl numea Platon — îi determină să stăruiască asupra portretului liderului nedorit. Viermele aflat la rădăcina oricărui copac puternic îl va seca de sevă și va ucide întreaga-i ființă. Ajung, astfel, „țiganii” să caute un monarh constituțional, înțelegând că, mai important decât coroana regală și bogățiile de la palat, ar fi „ca după legi să domnească- țară!”. Liderul, monarh sau orice altă dregătorie ar avea, își poate folosi puterea spre a corupe legile — „leapădă, calcă și cele/ mai drepte și mai bune tocmele”; poate transforma poporul într-o „gloată” forțată să-l slujească și să-i sporească avuția; poate „dejghina unirea” poporului spre a-l putea conduce mai lesne.
La judecata socială au descoperit și că prezența tuturor poate fi o piedică — „adunarea lor era fântână și izvorul vrajbelor”. Prin urmare, alegerea unor delegați care să dezbată și să candideze ar fi fost mult mai utilă. Dar candidații înseși ar fi trebuit să fie „oameni aleși/ care-înțăleg puținel și carte”. Lăsându-l deocamdată pe poet cu „țiganii lui”, revenim la contextul nostru. Câtă știință de carte cerem azi celor care candidează — pentru europarlamentare, pentru consilii locale sau, mai rău, pentru poziții de mare decizie? Avem mecanisme care să valideze competența lor sau doar susținerea unui partid e suficientă? Partidul este o parte a societății, dar rezultatul alegerilor se va răsfrânge asupra tuturor. Contează, oare?
Viorica Dăncilă încurcă atribuțiile constituționale ale premierului și ale președintelui în România și le-ar dori laolaltă în portofoliul propriu la Bruxelles! A menționat, în discursul de preluare a președinției Consiliului European, motto-ul României în varianta „Coeziune, valoare comună europeană!”. Coeziunea o fi valoare sau deziderat? Dacă e valoare, o avem și, cu tema făcută, ne întrebăm ce urmează? Dacă e deziderat, de ce i-o fi spus valoare comună? Și dacă nu e comună? Dacă cei ce sperau o Europă cu mai multe viteze caută în continuare mecanisme să-și împlinească visul?
O a doua dilemă vine de la nivel european. Dl Jean Claude Juncker a avut, cumva, promis postul de președinte al Comisiei Europene, cu condiția ca Partidul Popular să câștige alegerile europarlamentare. Era greu de crezut că nu se va întâmpla. Dezbaterea europeană electorală între cei cinci președinți posibili ai Comisiei, propuși de grupurile europarlamentare a fost doar o argumentare. Dar „oamenii aleși” nu au înțeles (nici atunci, probabil nici acum) că un grup de legiuitori selectat acum cinci ani e la sfârșit de mandat, prin urmare, legitimitatea celor propuși de ei este una discutabilă. Chiar dacă aveau/au susținerea grupurilor parlamentare, e posibil să nu o aibă pe cea a grupurilor parlamentare rezultate în urma alegerilor. Și atunci, nu se compromite cumva tocmai ideea de alegere a Parlamentului? Nu avem niciun interes retoric în această temă, dar contestarea care a venit din partea grupurilor naționale ale partidelor a impietat asupra întregului mandat și a tulburat buna guvernare. Vom continua tot așa și pentru alegerile de anul acesta?
Nu, desigur nu. Politicieni precum Emmanuel Macron sau, mai nou, Jean Claude Juncker vorbesc despre reforma instituțiilor europene, în sensul centralizării atribuțiilor și a pregătirii, declarate sau tacite, a federalizării Uniunii. Cine va fi alesul din fruntea Comisiei? Raspunsul încearcă să-l dea „opoziția” celor doi din grupul în curs de coagulare, Orban, Salvini, Babis. Ei spun că, dimpotrivă, ansamblul trebuie descentralizat, iar capii de cete (naționale) să aibă ultimul cuvânt. Pentru cei ce îi urmează, „rânduiala-i o povară” dacă vine dinspre Bruxelles. „În democrație cei tari/ Frâng legile fără nice-o frică”, spuneau „țiganii” lui Budai-Deleanu. Ei stăruiau că legea e mai importantă decât aleșii, legea care să garanteze meritocrația, egalitatea și libertatea (Slobozan); legile care să asigure echilibrul și controlul reciproc al puterilor și puterea de a le implementa. În absența lor, poporul pierde, este captiv, ajunge să servească pe unul — „cel mai obraznic și mai mișel” sau pe câțiva, cu același posibil chip.
Vom alege, în curând, dar nu neapărat oameni! Proiecte, idei, virtuți sau absența lor. Dar câtă vreme greșim, Romica — Europa — nu se va revedea cu Parpangel!