Lansat în cinematografele de pretutindeni la sfârșitul anului trecut, Spotlight e genul de film care te face să te gândești de ce lumea a ajuns unde a ajuns și în ce fel ne mai putem „salva” sufletele (un soi de SOS postmodern, nu-i așa!) atunci când nici măcar credința, pervertită în mod oribil tocmai de o parte a slujitorilor ei, nu o mai face.
În esență, scenariul, scris de Tom McCarthy, care este și regizorul producției, în colaborare cu Josh Singer, pleacă de la o realitate dură și anume de la o serie întreagă de abuzuri și molestări sexuale săvârșite de numeroși preoți catolici, majoritatea asupra unor copii, (aproape 100 de preoți au fost supuși investigaţiei, inclusiv, în film) de-a lungul a aproape 30 de ani.
Filmul este mai degrabă o docu-dramă, deși accentele de thriller există, dar în doze mici și puternice, cum s-ar spune! Însă tocmai aceste ingrediente produc o intensitate emoțională care crește gradual pe parcursul celor două ore, cât durează proiecția!
Plotul are la bază investigaţia extrem de minuțioasă, pusă în operă de o echipă de jurnaliști (denumită Spotlight, un fel de „investigații speciale”, ca departament al publicației) de la unul din cele mai vechi cotidiane din Statele Unite, Boston Globe, înființat, atenție, în 1872! Un ziar local, în fapt, dar care avea să devină de circulație națională, prin anii ’90, și, mai ales după după anul 2002, cel în care aveau să apară investigațiile despre ” grozăviile” produse de respectivii prelați catolici.
Cu o distribuție de primă mână, care reunește, de la veterani precum Michael Keaton, „șeful” echipei Spotlight, (Oscar, anul trecut pentru interpretarea excepțională din Birdman-ul lui Alejandro Gonzales Inãrritu) sau Stanley Tucci, aici avocatul care a dat drumul la „bolovanul” teribilelor dezvăluiri, ori cu actori încă tineri precum Mark Ruffalo, în rolul jurnalistului pur-sânge, dedicat aflării adevărului în totalitate și cu Rachel McAdams, fragilă si seducătoare, dar și convingătoare în demersul că adevărul trebuie revelat până la capăt, filmul convinge solid prin mesajul propus.
Anume că, nici măcar atunci când ai senzația că totul se prăbușește în jurul nostru, umanitatea din noi nu abdică în mod fatal și ireversibil, ci continuă să producă anticorpii necesari supraviețuirii în oceanul prăbușirilor morale și etice de toate nuanțele posibile!
De reținut aici, două replici de la final, atunci când totul s-a „luminat” în dramatica și atât de revoltatoarea poveste a șirului aproape nesfârșit de cazuri de abuz sexual ale prelaților asupra unor copii, băieți si fete, (la un moment dat n-a mai contat nici măcar sexul copiilor în atât de sordida afacere de pedofilie!).
Personajul interpretat de Mark Ruffalo (de origine portugheză, prin urmare catolic) îi spune colegei sale, interpretată de Rachel McAdams, că „atunci când eram mic mergeam des la Biserică, apoi, cu vârsta, am mers tot mai rar, dar să știi că mă gândeam, în ultima vreme, să mă apropii din nou de credință. Numai că acum, cu tot ce s-a întâmplat … !” la care fata avea să-i răspundă scurt: „și eu mai mergeam din când la slujbă, însoțind-o pe bunica … „.
Astfel încât, tocmai pentru a lăsa o binevenită „portiță” pe calea spre vitala speranță că cineva acolo sus nu ne-a părăsit de tot, filmul se încheie cu mărturisirea, la fel de puternică prin mesajul conținut, a psihoterapeutului, cel care s-a ocupat ani buni de consilierea victimelor. Acesta din urmă nu apare deloc în film, în mod fizic, ci doar prin ” vocea” cu care comunică telefonic cu jurnaliștii, pe tema dramelor înlănțuite și abătute asupra familiilor cu copii abuzați.
Ca om care a văzut „infernul”, produs tocmai de oameni ai Bisericii, acesta concluzionează astfel, citez aproximativ: „Știu că după toate aceste grozăvii, ne va fi greu tuturor să revenim la credință. Dar Dumnezeu e unul, iar acei slujitori nedemni ai lui, care au făcut tot ceea ce au făcut, sunt altceva!”
Concluzia o trage fiecare, în intimitatea proprie, și în mijlocul căreia probabil că Dumnezeu încă joacă un rol necesar și binevenit!