Șerban Foarță este poetul-cameleon al literaturii române. Însă nu culoarea poeziei sale se schimbă atunci când scrie — cărți întregi, de cele mai multe ori — despre o temă sau alta, despre un eveniment ori despre un prieten (Leonid Dimov), despre un preferat (I.L. Caragiale), despre miri fără căpătâi, Amadeus, fotbal, Kamasutra, monstrul din Loch Ness ori chiciologie, ci toate acestea şi încă altele, numeroase. Metamorfoza e inversă — lumea transcrisă pe hârtie capătă culoarea versurilor lui Foarță. O recunoşti, dar te uimeşte. Eşti, într-un fel, parte din ea, dar te încearcă un sentiment de stranietate şi singurătate. E ludică, însă jocurile-i au disipate în ele reguli sofisticate, în care libertatea e-n ritm, în armonie, în surprizele eufonice, în autenticitatea livrescului. Nu-mi pot uita uluiala de pe la 15–16 ani, când, descoperind Copyright-ul într-un sertar de sus, din biblioteca părinților, l-am deschis şi am parcurs primul text:
Cel care ex anima racionali & humana carne
subsistens întinde o funie
între înalt paratrăsnetul halei de carne
întinde ’ntr-o seară de iunie
şi verde ovalul pe vremuri al unei lucarne
întinde o funie
pe care ex anima racionali & humana carne
subsistens începe ’ntr-o seară să umble de
iunie
sub el are forfota grasă a pieței de carne
şi-n gând la nici 30 de m. de el o petunie
care-l aşteaptă-n pervazul numitei lucarne
’ntr-o seară să zicem de doo’ş’opt iunie
la fel cum pre noi dedesubt dezlegarea la
carne
şi — 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0 — dies pecuniae
Aşa ceva nu mai citisem! Nici măcar nu mai auzisem ceva asemănător. Curiozitatea m-a împins nu doar să merg mai departe cu lectura acelei plachete, ci să caut, apoi, printre cărțile din raftul cu pricina, şi altceva semnat de autorul cu un nume atât de straşnic. Și de asemănător cu al meu, doar că puțin… viceversa. Am mai găsit Areal. Am citit. Și cu voce tare, şi de mai multe ori acelaşi vers, şi scormonind în dicționar de vreo câteva ori, după cuvinte nemaiîntâlnite. Cât de entuziasmat şi de intrigat, în acelaşi timp, am fost de nemaipomenita mea descoperire din bibliotecă! Entuziasmul mi-a crescut când tatăl meu 
mi-a vorbit despre autorul celor două volume şi mi-a spus că e chiar din Turnu Severin. Și mi-a mai zis tata atunci, cu un aer admirativ-conspirativ, că, mutat de ani buni la Timişoara, fostul nostru concetățean n-a avut niciodată serviciu, fiind doar poet. Căci aşa vrea el! Pentru adolescentul care eram mi s-a părut că am descoperit rețeta celui mai teribil cocktail: să n-ai serviciu şi să fii poet. Să te cheme Șerban şi să scrii ca Foarță!
Domnul acela care ieşea din tipare a căpătat aura unui personaj şi am început să îl caut. L-am găsit în Mugur de fluier, albumul celor de la Phoenix, pe care l-am împrumutat de la un prieten rocker şi pe care mi l-am înregistrat pe casetă audio. Apoi, tot de la ’cel prieten am primit Cantafabule. Ascultam la nesfârşit Foarță, pe muzică de Phoenix, şi-i cântam, alături de celebra trupă, versurile. Am constatat, mai apoi, că în lumea literară a Severinului, unde activam ca tânăr condeier, să fi auzit de poetul mutat în capitala Banatului te valida. Să-l fi şi citit, te confirma. Dar ce ți se putea întâmpla, oare, să-l şi cunoşti, să stai în preajma legendarului Șerban Foarță?
Minunea asta s-a petrecut în vara lui 1987, chiar la Timişoara (pe care o vedem pentru prima dată), şi s-a datorat — ca întotdeauna, nu? — hazardului. Participant fiind la o tabără națională (Excelsior, pe numele ei) destinată elevilor — selectați de un juriu literar — ce se îndeletniceau cu ale scrisului, mi s-a împlinit dorința cu asupra de măsură: nu doar că am stat față-n față, nu doar că am făcut parte dintr-un auditoriu de liceeni la un fel de curs (mai degrabă, seminar) despre Phoenix şi poezie, nu doar că m-a servit (cum şi pe ceilalți colegi ai mei) cu un Kent lung — pe care l-am fumat, deşi nu fumam, doar ca să nu fiu mai prejos —, dar domnul Foarță mi-a şi citit, la rugămintea mea, câteva poezii pe care le plimbam într-o mapă albastră. Ce mi-a spus despre ele şi, implicit, despre mine, am povestit în altă parte şi nu mai reiau aici. Dar a fost un „verdict” paradoxal, care m-a urmărit, obsedant, luni de zile, şi care nu mi-a dat pace.
De atunci, din adolescență, am rămas legat de Șerban Foarță prin fire vizibile şi invizibile, ce s-au înmulțit de-a lungul vremii. Între ele, cel mai rezistent, admirația pentru poezia lui. Pentru rafinamentul, erudiția, inefabilul, umorul, ironia, senzualitatea, misterul, subtilitatea, acuratețea şi gratuitatea ei. Admirația pentru devoțiunea lui extraordinară față de literatură. Pentru modestia sa. (În primul interviu — mai, 1997 —, dintre multele pe care le-am realizat cu Șerban, chiar în deschidere, mi-a spus: „Ei bine, nu ştiu dacă sunt poet; talentul însă nu-mi lipseşte, ci mai curând naivitatea, o anume ingenuitate.”)
Am avut şansa să îi fiu alături în fel de fel de întâlniri, călătorii, evenimente mai mult sau mai puțin mondene, în care l-am ascultat şi în care am discutat despre mai toate văzutele 
şi nevăzutele. Mi-a răspuns întotdeauna cu generozitate la întrebările celor aproape 20 de interviuri pe care le-am făcut din 1999 şi până azi, pentru presa scrisă ori, mai ales, pentru televiziune. A acceptat să-i fiu alături în Narațiunea de a fi, cartea apărută la Humanitas în 2013, în care am strâns opt dintre dialogurile noastre. A spus da şi acum, când i-am vorbit despre propunerea lui Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, referitoare la o antologie din poezia sa. Îi mulțumesc că a acceptat să-i fiu antologator. Nu mi-am imaginat însă cât de greu îmi va fi să extrag doar câteva poezii din multele cărți publicate de Șerban Foarță între 1976, anul apariției primeia, şi până recent. Pare imposibil şi de neacceptat să scoți din bijuterii superbe, unice, sofisticate, aşa cum sunt volumele sale, numai câteva pietre prețioase. Adevărata lor frumusețe se vede în filigran şi în întreg.
Șerban Foarță scrie cărți de poezie, nu culegeri de poezii. Textele sale funcționează după logica internă a întregului, căci mecanismele subtile ale unui volum sau ale altuia dau randament maxim când piesele sunt toate, împreună. Cărțile-i au epicul topit, de către temă, în piesele ce le compun, în atingerile şi înlănțuirile dintre ele. Pentru antologia ce apare la editura Cartier, Mulțimea cu un singur element, care are un număr finit de pagini, a trebuit să fac pe haiducul. Să extrag, adică, din lada de comori doar câte ceva şi să pun laolaltă; ca să nu-i „îngreunez” editorului captura. Ce să alegi? Cum să faci asta fără sentimentul apăsător al vinovăției? Închizi ochii şi pui, naiv, degetul, sau, dimpotrivă, faci ochii mari, ca să citeşti cât mai precis posibil caratele „pietrelor” pe care le vei scoate din montură şi aşeza alături?
Am optat pentru a doua variantă. În Mulțimea cu un singur element sunt reprezentate majoritatea volumelor lui Șerban Foarță, tocmai pentru a (se) vedea ce culori diferite au lumile acestui scriitor original şi cum modul său de a face poezie le uneşte de peste patru decenii.
Șerban Foarță este un splendid cameleon. Limba poeziei sale bate până acolo unde n-a ajuns mai nimeni. Să-l însoțim!