Cu tot respectul, dar cu mica noastră naraţiune trebuie să ne întoarcem puţin la „origini”, adică în Decembrie 89. Cei mai mulţi dintre noi am crezut că acel final de an, urât, ceţos, cu zile scurte şi mult întuneric, va fi pragul de început al unei noi istorii pentru România. Nu ne-am gândit atunci că în vârtejul unor incredibile evenimente, adevărat spectacol să rămâi cu gura căscată, asistam doar la o relativ superficială schimbare de decor, în profunzime lucrurile rămânând aproape neschimbate.

Ni s-a aruncat în gura flămândă un singur sandwich cu adevărat comestibil şi anume lichidarea, după mine prin judecare incorectă, a cuplului Ceauşescu. (După ce-l făcuseră, ei, oamenii lui, „Mult iubite şi stimate”, „Ceauşescu la Arad, Oaspetele Nostru Drag, etc, te prinde greaţa). În paralel cu asta au mai fost eliminaţi de pe scena, mai ales, politică, colaboratorii cei mai apropiaţi ai Ceauşeştilor, incluzând aici şi diverşi membri ai familiei. Cum arăta poporul român acum, „după evenimente”, care-i era structura? Putem vorbi în primul rând de grosul naţiei, de „oastea cea mare”. După cinzeci de ani de totalitarism, prin malaxări succesive, citeşte aici închisori politice, Bărăgane, confiscări, colectivizări, industrializări forţate, suprimări de drepturi civice, ajunsese, în fapt, o masă de manevră derutată, fără spirit de iniţiativă, fără vocaţia afirmărilor individuale, profund sceptică cu privire la orice reuşită, neânţelegând mai nimic din marile posibilităţi ce le deschidea unei societăţi varianta de trai capitalistă.

Obişnuiţi cu comenzile, venite de sus, „de la şefi”, oamenii noştri cei mulţi, au căzut repede în apatie, sărăcie, resemnare, negăsindu-şi, de fel, lideri cât de cât onorabili. Din acest mare strat social a-dinamic aici, s-au recrutat mai târziu milioanele de români ce aveau, în curând, să părăsească definitiv ţara sau să plece temporar la muncă „afară”, din acest strat, concomitent s-au constituit clanurile de interlopi, cu prea cunoscutele lor îndeletniciri-însuşiri, tot de aici provenind şi indivizii cinstiţi din România, cei mai mulţi condamnaţi la o viaţă modestă, fără mari perspective. În structura poporului român au rămas, însă, imediat după eliminarea „mult iubiţilor şi stimaţilor” şi reprezentanţii fostelor structuri de forţă, altfel zis, Securitatea, uşor fardată, personaje din serviciile de informaţii, înalţi funcţionari, distinşi directori din diverse domenii ale statului ce tocmai, ca şi faţadă, căzuse. Deci, după aprecierile unui umorist, erau condiţii pentru punerea în funcţiune a formulei „trai şi viaţă”… Autorii de telegrame şi plecăciuni dar şi de condamnări la moarte, după interese, fără pierdere de vreme, au făcut „în mare”, două lucruri. S-au pus frenetic pe îmbogăţire şi au frânat, cu meşteşug şi complicităţi, dezvoltarea unei opoziţii politice reale, singura forţă ce ar fi putut conduce ţara spre democraţie. În acest climat numit, de altfel, „originala democraţie românească”, vechi reflexe ale epocii, mai ales comuniste, au explodat… abuzul, incompetenţa, interesele de clan, furtul banului public, promovarea în masă a nulităţilor cu urmări directe în căderea sistemului de învăţământ, a celui medical, cu vizibile sincope culturale, cu creşterea violenţei şi a infracţionalităţii. Pot să se supere pe mine „patrioţii” de 1 Decembrie şi 15 Ianuarie, dar, pe moment, cam acesta este adevărul. Nici faima ce-o avem în lume nu e grozavă. Şi nici nu văd cum ar fi, când, mai ales pe la guvernare, se perindă corupţia şi lipsa de pricepere. Se vorbeşte mereu, obsesiv, „de un nou început”, „de o analiză serioasă a situaţiei” (există şi analize neserioase?), de „implementarea unor reforme”… dar bine, vine un mic comentariu, pentru toate aceste lucruri a fost timp berechet, peste un sfert de secol…

Suntem membri ai Uniunii Europene, vădit neputincioasă şi ai N.A.T.O., dar şi asta cam la mâna a doua, cum ar veni… la şi alţii. Oficialităţile româneşti, în frenezia lor de-a fi mereu, indiferent de consecinţe, în „fruntea bucatelor” autohtone, îmi pare că nu prea ţin cont de faptul că trăim o epocă în care de la o clipă la alta se poate întâmpla orice. Noi, românii, nu suntem, în cadrul acestei istorii „pe patinoar” ce-o traversăm, chiar atât de iubiţi şi de simpatici altora (citeşte mai puternici, chiar mult mai puternici), pe cât ne-am dori. Avem lângă noi, la vest, un stat, Ungaria, bine cunoscut lumii, ce nu se joacă de-a politica şi care consideră, în continuare, Transilvania, Banatul, ca un pământ ce în mod incorect li s-a răpit. Iar Viktor Orban, să se înţeleagă bine asta, e un om politic real, nu un muţunache bun de pus în ghete de Moş Nicolae. La răsărit, în plină nervozitate, cu muşchii încordaţi, avem un „prieten” mai vechi, Rusia, care prin voia lui Volodea îşi traduce, deocamdată mărunţel, ambiţiile în fapte. Înarmare, demonstraţii militare, ocuparea Crimeii, asimilarea Transnistriei, în perspectivă, ocuparea Ucrainei şi posibil la o „înghesuială” a Republicii Moldova, care are tancuri doar pentru defilare. Şi toate acestea şi cu o posibilă înţelegere între Putin şi Casa Albă.

O înţelegere cu cel mai puternic stat N.A.T.O., cu protectorul nostru numărul unu. Dacă mişcările mai sus amintite chiar devin realităţi, atunci, noi, românii, vom rămâne extrem de izolaţi şi, fireşte, vulnerabili. Cu tot cu politicienii noştri care pentru a o suta oară vorbesc de „noi începuturi”, „serioase analize”, „implementări de reforme”. Vom mai rămâne să fim apăraţi şi de cei ce se duc la mormântul lui Iancu, la Ţebea şi de cei care pe televiziuni, de 1 Decembrie, apar în straie naţionale.