Voi recurge din nou la amintiri. Timp de treizeci şi cinci de ani tatăl meu a fost medic în comuna Topolovăţul-Mare. Aria lui de activitate se întindea, însă, asupra a zece-cinsprezece sate, lucru datorat în primul rând competenţei lui profesionale. Dar nu asupra acestui lucru vreau eu să insist, ci, asupra altuia; şi anume a aceluia că în atâţia ani de profesiune n-a avut nici măcar zece cazuri în care vieţi omeneşti să fie puse în real pericol de pe urma soluţionării unor conflicte cu …cuţitul. Departe de mine intenţia de a afirma că pe atunci, timp nu prea îndepărtat de noi, nu ar fi existat între supuşii români ai lui Dumnezeu, mulţi doar pe hârtie, certuri, altercaţii, uneori chiar bătăi. Existau, dar totul se rezolva, cu foarte mici excepţii, în limitele rezonabilului, un nas, un cap spart, niscai vânătăi sub ochi, fiind “performanţe“ care-i mulţumeau cu asupra de măsură pe învingători. Şi încă ceva. În proporţie de 95%, după reprize de păruieli sau schimburi de pumni, conflictele se stingeau, neintrându-se cu ele în regim de vendetă. Se poate, deci, susţine, cu îndreptăţire că, deşi se aprindeau uneori repede, românii, în furiile lor, în urmă cu trei, patru decenii, păstrau o notă de cavalerism, care contribuia decisiv la evitarea finalurilor tragice.
După 1989, aiuriţi, probabil, de libertăţile înscăunate, dar alimentaţi şi de un evident fond de primitivitate, cea, hăis, mă, bă, românii, din toate zonele ţării, devin tot mai tranşanţi în situaţiile conflictuale în care se angajează. Mai exact, se trece foarte repede acum de la “alintul” cu pumni la înfigerea cuţitului în corpul adversarului. Astfel, un cioban îşi înjunghie “partenerul“ de plimbat turme, după minime deliberări pentru o oaie, un berbec, un miel; un soţ gelos, foarte frecvent un Othello rural, îşi lichidează soţia sau pe amantul real sau presupus al acesteia tot prin înjunghiere; la cuţit recurge şi hoţul ( miile de hoţi ), prins de păgubaş asupra faptului; vede lama şişului şi fata care nu vrea ( sunt cazuri ) să se lase violată. Dar poate avea parte de un cuţit oricine se angajează astăzi, în societatea românească, în vreo dispută care cât de cât să aibe şi note ceva mai violente. Şi astfel, fără a forţa ritmul, ajungem şi la folosirea cuţitului în şcoli…Dar, Doamne fereşte, folosirea acestuia nu e întotdeauna pentru vreo disecţie ori pentru curăţirea unor planşe de pete sau mai stiu eu ce impurităţi, ci uneori chiar și împotriva profesorilor care mai îndraznesc să nu accepte teroarea impusă de elevi…Căci această teroare, sub diverse forme, există: trântiri de uşi, răspunsuri insolente, manifestarea unei aroganţe colţuroase, nepăsarea generală faţă de anumite discipline, nepregătire cronică la mai toate materiile. Altfel, de unde dezastrul de la bacalaureat? Adaug faptul că odată cu “cristalizarea”, sub ochii guvernanţilor, poliţiei, aproape în fiecare oraş al clanurilor, a intrat în folosinţă şi criminală, alături de cuţit şi pistolul cu bile de cauciuc sau gloanţe de cucerit tranşee. Locurile prioritare de conflict cu arme combinate sunt discotecile, parcurile, cartierele de margine, dar, în fapt, disputele sunt posibile oriunde. Poate doar la concertele simfonice, la spectacolele de teatru, operă, balet, să fim feriţi de ele. Desigur, dacă ar fi puţină lege la mijloc şi, mai ales, o aplicare rapidă, fără rabat a acesteia, cum şi-ar mai ţine românaşii cuţitele, pistoalele în teacă, dar, nu, noi avem parte, când e vorba de vreo crimă sau de cuţitări cu diverse consecinţe, în mod masiv de …psihologi, care din analiză în analiză, descoperă în biografiile agresorilor prezenţa unor traume cauzatoare de acte anormale, o cădere de pe oliţă la vârsta de trei ani, întâlnirea neprevăzută cu o vacă primejdioasă, o privire severă aruncată de un părinte vitreg, etc. ( există, fireşte, şi traume ce pot fi luate în calcul ). De aici, scuze pentru delincvenţi, pedepse atenuate date de justiţie.