Există o părere, destul de răspândită, după care creştinismul ar fi o manifestare a blândeţii, sentimentalismului lacrimogen şi stărilor emoţionale pasagere. Nimic mai fals.
Creştinismul respringe orice formă de sentimentalism ieftin şi orice formă de lacrimozitate călduţă. Creştinismul este, în fapt, o stare maximalistă. O stare în care se asumă cel mai mare risc, fără nicio garanţie. Creştinismul poate fi comparat cu saltul de la trapez fără plasă.
Absolut ridicole sunt reprezentărilor „îngeraşilor” de pe broderiile de mahala şi de pe cărţile poştale folosite de slujnicuţe.
Îngerii sunt personalităţi spirituale copleşitoare şi de o putere inimaginabilă pentru muritori. Nu întâmplător primele cuvinte adresate de îngeri celor cărora li se arată sunt: „nu vă temeţi!”. Categoric, „îngeraşii” de mucava nu ar putea genera asemenea stare de spaimă. Să nu uităm că Sfântul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, la vederea Îngerului şi-a pierdut graiul. Mai mult încă, există un text evenghelic care avertizează foarte clar: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”. Multe traduceri sunt încă mai răspicate: Noul Testament de la Alba Iulia spune: „o iau cu puterea”; textul diortosit de către Mitropolitul Bartolomeu Anania afirmă: „se ia prin asalat”; iar texte în limba engleză zic: „se ia prin violenţă”. Este evident că aceste îndemnuri la „asalt”, la „strădanie”, „la violenţă” nu se referă la manifestările fizice, se referă la atitudinea spirituală. Cei care voiesc Împărăţia trebuie să lupte cu patimile lor şi cu potrivnicii din afară din toate puterile, cu violenţă, cum spunea Sfântul Pavel, „până la sânge”. Şi nu este întâmplător. Căci nu există mai mare putere în întreaga creaţie decât libera voie a celor înzestraţi cu conştiinţa de sine şi cu înţelegere duhovnicească. Folosirea spre rău a acestei puteri poate avea consecinţe devastatoare.
Cu acestea spuse, este de folos să arătăm un aspect mai puţin cunoscut privind răspândirea creştinismului în primele veacuri ale Erei Creştine.
După apostoli şi propovăduitori, Armata Romei a fost mijlocul cel mai important prin care s-a răspândit învațătura creştină în primele veacuri după Hristos.
În acea vreme, Armata Romei se compunea din trupe „legionare”, care erau recrutate dintre cetăţeni ai Romei şi din „auxilia”, adică dintre „peregrini”, locuitori ai Imperiului, fără, însă, cetăţenia Romei. Pentru cei din „auxilia”, serviciul militar era de douăzeci şi cinci de ani. La capătul acestui serviciu ei primeau dreptul de „conubia”, de a-şi întemeia o familie şi de a dobândi, pentru ei şi urmaşii lor, cetăţenia Romei. Toţi cei care serveau sub stindardele Romei erau voluntari, şi pentru ne-cetăţeni armata era un bun mijloc de a promova economic şi social. În privinţa aceasta este de amintit că cei mai buni soldaţi se aleg dintre „criminali” şi „sfinţi”, dintre cei care sunt îndemânatici în luptă şi dintre cei care au tărie morală. Cu marea deosebire că, în faţa pericolelor supreme, în faţă morţii, întotdeauna cei mai buni și mai viteji sunt dintre sfinţi.
În aceste condiţii, numeroşi creştini au intrat în trupele Romei. Purtaţi de la un capăt al altuia al Imperiului ei au răspândit credinţă în Hristos şi au dovedit propria lor credinţă prin foarte numeroase acte de martiraj. Nu este întâmplător că în foarte multe scrieri apostolice sunt folosite comparaţii şi utilizați termeni din viaţa militară („pavăză”, „armură”, „trâmbiţă” etc.). Sfântul Pahomie cel Mare a aflat despre creştinism în vremea servirii sale sub arme.
Numărul soldaţilor Romei care şi-au dat viața pentru credinţă este foarte mare. Conform studiilor făcute după Actele Martirilor, rezultă că, procentual, numărul celor martirizaţi dintre soldaţi era dublu faţă de cei martirizaţi din populaţia generală. Cum spuneam, au fost foarte mulţi martiri dintre soldaţi, iar, în unele cazuri, actele de martiraj au fost absolut uluitoare. Poate cel mai strălucit exemplu l-a oferit Legiunea Tebana în anul 286.
Legiuna Tebana, după cum îi spune numele, era recrutată în Egiptul de Jos, zona Teba. Această legiune, care avea şase mii şase sute şi şaizeci de membrii, era în întregime creştină. În anul 286 ea a fost deplasată în Galia pentru a lupta contra burgunzilor. În acel an, Împăratul Maximin a dezlănţuit o violentă prigoană anti-creștină. Soldaţii Legiunii Tebana au primit ordin să aducă jertfe la zeilor păgâni. Membrii Legiunii, până la ultimul, au refuzat. În aceste condiţii, legiunea a fost decimată, adică unul din zece soldaţi a fost ucis. După ce şase sute de camarzi au fost ucişi, restul Legiunii a refuzat din nou să aducă jertfe păgâne. Legiunea a fost din nou decimată. Nici aşa soldaţii şi ofiţerii nu s-au supus ordinului de a aduce jertfe, şi restul Legiunii a fost exterminat. Acest miracol a avut loc în localitatea Agunum, actualul St. Maurice. Căci, după tradiţie, Mauritius, comandantul Centuriei a treia din Legiunea Tabană, avea în posesie Sfânta Lance cu care fusese împuns Iisus. Numeroase documente şi mărturii arheologice dovedesc adevărul acestui miracol.
Această transformare a soldaţilor Romei, din ostaşi ai Imperiului în Mărturisitori cu sânge pentru Hristos, este minunea cea mai convingătoare. Căci mai lesne este ca Voia lui Dumnezeu să mişte din ordinea firească lucruri neînsuflețite. Adevărata minune este cea care se petrece în oamenii care se „întorc” (se pocăiesc, trec prin „metanoia”), căci ei sunt înzestraţi cu liberă voie.
Este extrem de impresionant că aceia care au purtat cu vitejie cea mai înficoşătoare putere, armele Romei, fără şovăire au luptat cu Duhul pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Cei mai buni soldaţi ai Imperiului s-au dovedit încă mai viteji și mai strașnici luptători pentru Împărăţia Cerurilor.
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center