Într-un text, Friedrich Engels, acest corifeu al ideologiei socialiste, nota următoarele:
„Pentru comuniști, desființarea statului nu are alt înțeles decât acela că ea este rezultatul inevitabil al desființării claselor, odată cu care cade de la sine necesitatea forței organizate a unei clase în scopul ținerii în frâu și subordonării celorlalor clase. În țările burgheze, desființarea statului înseamnă reducerea puterii de stat până la nivelul celei din America de Nord. Aici, contradicțiile de clasă nu au ajuns încă la o deplină dezvoltare; conflictele de clasă sunt estompate, de fiecare dată, prin scurgerea spre vest a surplusului de populație proletară; amestecul puterii de stat, care în răsărit este redus la minimum, în apus lipsește cu desăvârșire”.

Într-un studiu aparținând lui Karl Marx, dedicat Constituției celei de-a doua Republici Franceze — adoptată la 4 noiembrie 1848 —, acest alt mare ideolog al socialismului clasic nota următoarele:
„Cât de excesiv a ajuns despotismul în Franța se poate vedea din următoarele restricții impuse muncitorilor.
Fiecare muncitor primește de la poliție un carnet, pe a cărui primă pagină sunt trecute numele, vârsta, locul nașterii, profesiunea sau ocupația lui și semnalmentele personale. El este obligat să înscrie în acest carnet numele patronului la care lucrează și motivele pentru care pleacă de la el. Dar asta încă nu-i totul: carnetul este predat patronului, care, la rândul său, îl depune la secția de poliție, împreună cu o caracterizare a muncitorului, făcută de el. Când pleacă dintr-un loc de muncă, muncitorul trebuie să se ducă să-și ia carnetul de la poliție, căci fără el nu poate fi angajat în altă parte. În felul acesta, existența lui e la cheremul poliției. Dar nici asta nu-i totul: acest carnet servește și drept act de identitate. Dacă poliția consideră că muncitorul este periculos, îi scrie în carnet «bon pour retourner chez lui», și el este obligat să se întoarcă în localitatea sa natală! Aceste restricții teribile nu au nevoie de niciun fel de comentarii! Cititorul își poate da singur seama de întreaga situație și de consecințele ei”.
Dincolo de reacțiile adverse pe care risc să le declanșez citându-i pe cei mai sus evocați, cele două texte — care au fost publicate în jurul anului 1850 — par a fi de o dezarmantă actualitate. În aceste zile, pe buzele tuturor analiștilor socio-politici contemporani flutură, în mod special, două idei: (i) disoluția statului și, implicit, a autorității sale, fenomen care, astăzi, se manifestă acut în țara care părea, până mai ieri, modelul ideal de guvernământ democratic: Statele Unite ale Americii; (ii) necesitatea instituirii unui control din ce în ce mai strict asupra cetățenilor, fenomen care, astăzi, se manifestă și în Europa, inclusiv în Franța, țară care, până mai ieri, părea a fi modelul absolut de guvernământ democratic pe Bătrânul Continent.
La jumătatea secolului al XIX-lea, în America de Nord, tensiunile sociale erau temperate de fenomenul colonizării Vestului îndepărtat, prin care se degaja Estul supra-populat și oarecum sufocat de indivizi lipsiți de mijloacele de trai. În prezent, locul colonizării a fost luat de corporații, cele care, până de curând, reușeau să absoarbă un impresionant număr de indivizi cărora, angajându-i, le atribuia statutul de cetățeni integrați social și pe care, totodată, îi îndepărta de atracția insurecției. În Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, Napoleon III înțelesese că statutul molatec de Președinte al celei de-a doua Republici Franceze nu îi furniza puterea de care simțea că are nevoie, pentru a ține sub control o bună parte a societății — și, îndeosebi, a celei care trăia din muncă — pe care viața tocmai o trecuse prin Revoluția Europeană a anului 1848 și care pretindea libertăți din ce în ce mai numeroase și, în mod special, libertatea de a munci în schimbul unui venit care să-i asigure un trai decent. Cum de așa ceva nu putea fi vorba în Franța acelor vremuri, fostului Președinte al Franței i-a fost mult mai la îndemână să-și asume rolul de împărat autoritar al francezilor și să sugrume libertățile supușilor săi. În zilele noastre, cel mai probabil, Președintele Macron nu se va încorona, dar mult prea îndelungata mișcare a „vestelor galbene” și „binevenita” epidemie de COVID-19 îi stimulează imaginația și — nu mă îndoiesc! — îl fac să se gândească la identificarea unor mijloace aparent legitime, prin care puterea statului francez să crească, iar libertățile cetățenilor francezi să fie, corelativ, restrânse. Aceste planuri ale sale ar trebui să ducă la un control din ce în ce mai sever, pe care statul să-l exercite asupra comunităților, dar și asupra fiecărui individ în parte.

Nu am ales întâmplător cele două exemple, ilustrative pentru regimurile politice democrat-liberale de pe cele două maluri ale Atlanticului. Astăzi, atât Statele Unite ale Americii, cât și Franța sunt într-un impas istoric major, care va obliga establishment-ul politic de la Washington și de la Paris să regândească modul de a guverna. Cel mai probabil, altfel decât până în prezent. Și, de așteptat, în condiții care implică mai puțină libertate și ceva mai multă autoritate. În America de Nord, neo-marxiștii, așa cum sunt ei, impropriu, numiți, și-au găsit un idol în contra-modelul George Floyd și pretind că demonstrează împotriva rasismului. În Franța, „vestele galbene”, mai puțin dispuse să disimuleze, spre deosebire de „camarazii” lor americani, protestează de luni bune împotriva unui guvern căruia îi reproșează că manifestă mai multă grijă pentru corporații decât pentru lucrători. În realitate, demonstrațiile din ambele țări sunt îndreptate împotriva aceleiași înfricoșătoare probleme sociale: sărăcia profundă, lipsită de perspective și din care șansele de a ieși sunt (aproape) nule. Iar atunci când statele nu au răspuns economic la această înfricoșătoare problemă, soluția alternativă nu poate fi decât una politică: restrângerea brutală a drepturilor și a libertăților individuale, în ambientul asumării unor puteri excepționale de către acele autorități ale statului care se bucură de cea mai mică reprezentativitate. Și mă refer, desigur, la autoritățile executive, inclusiv la cele de poliție, dar și la cele parchet.