Tocmai împlinise 30 de ani și părea că o voce, vocea ei interioară, îi șoptise că era timpul să lase totul în urmă și să înceapă să-și trăiască altfel decât până acum viața. De pe când era mică, chiar mititică, îi plăcea să converseze cu sine, cu cealaltă fetiță din ea, nu cea cu părul negru și buclat, ai cărei ochi verzi le producea celor din jur o enormă stare de bine, de parcă frumusețea copilei de vreo cinci anișori schimba, la propriu, aerul din jur. „E ceva cu fetița asta, nu-mi explic ce anume, dar a strâns în ea atâta frumusețe, atâta delicatețe și fragilitate laolaltă, încât ne face pe toți să ne simțim bine, al naibii de bine”, își aminti vorbele unuia dintre unchii ei, rostite, odată, pe când era în grupa mijlocie, la grădinița aceea din cartierul recent construit la marginea orașului din câmpie.
Semăna bine cu mama ei, de la care a împrumutat nu numai frumusețea de tip „roman”, dar, mai cu seamă, acea delicatețe aproape magică de care amintea bătrânul unchi!
Mama avea tenul arămiu și părul șaten, nu negru ca al ei, dar mai avea și niște ochi verzi, pătrunzători precum un soare sudic la amiază.
Mai târziu, după ce împlinise 18 ani, avea să-i reproșeze mereu mamei faptul că a făcut-o atât de frumoasă, ca și când biata femeie ar fi avut o vină pentru asta!
„M-am săturat de toate aceste priviri lacome, agasante ale bărbaților atunci când trec pe lângă mine. Mă fac, uneori, să mă simt ca un animal purtat într-o cușcă, asupra căruia se aruncă sute de ochi hulpavi și tot atâtea brațe de bărbați care mă pipăie să vadă dacă sunt vie.
Asta înseamnă dragostea, mamă, de care îmi povesteai când începusem să cresc, să nu mai fiu o fetiță?”.
Copila care refuza să crească mare, să devină femeie, își imaginase cu totul altfel viața de mai târziu, din clipa în care va înceta să mai fie „bijuteria” părinților ei, oameni din middle-class-ul orașului din vest, tot mai mare și mai bogat cu trecerea anilor.
Figura tatălui îi stăruia, firește, puternic înfiptă în memoria ei de adolescentă, chinuită de transformările vârstei.
Înalt, brunet ca și ea, îi devenise modelul masculin perfect la acea vreme, un fel de Pygmalion a cărui Galatee trebuia să fie, negreșit, tocmai ea, fiica lui. Îl iubea și îl ura deopotrivă, pentru frumusețea și masculinitatea lui, ca model de bărbat pe care și-l imagina, pe atunci, drept alesul perfect al femeii de mai târziu, și-l ura pentru amoralitatea lui în relația cu mama sa.
Scena din noaptea aceea, să tot fi avut vreo 16 ani, nu putea să o uite cu ușurință. Țipătul de soție înșelată, rănită adânc nu doar în orgoliul de femeie, la rândul ei extrem de frumoasă, dar mai ales răscolită de prea desele derapaje amoroase ale tatălui său, nu i-a ieșit niciodată din suflet. A fost clipa cea mai tristă pentru ea, fetița pe cale să devină femeie, care, pe de o parte, își iubea mama mai mult decât pe oricare altă ființă de pe lume, dar, în același timp, își diviniza tatăl frumos și atât de bun cu ea, și el…
Viața a mers mai departe, ca și când nimic rău nu s-ar fi întâmplat în familia lor, doar că atunci, probabil, a înțeles că frumusețea fizică poate, adesea, să rănească mai mult decât urâțenia cea mai adâncă.
În fapt, despre acest tip de paradox întristător își va aminti mereu în toți anii din urmă, când fetița cu ochii verzi și păr negru precum o vestală romană a devenit una din cele mai frumoase femei din orașul din câmpie.
Vorbele lui Cătălin, ultimul său iubit, au săpat dur liniile de demarcație necesare în mintea și în inima ei, dar au facut-o să se și trezească, la timp, cum se spune.
„Lorena, tu nu poți fi femeia unui singur bărbat. Oricât de mult te-aș iubi, niciodată nu voi sigur pe faptul că vei fi doar a mea. Si asta mă face să mă simt rău ori de câte ori ești departe de mine. Pentru că mi te închipui mereu iubită și posedată de altcineva”.
Se liniștise ca niciodată după despărțirea de băiatul acesta, semn că vocea ei interioară, cu care din nou se întreținea amical, ca în anii copilăriei, o făcuse să priceapă, în sfârșit, unde a greșit până acum și ce va trebui să facă de acum înainte!
Imediat după ce s-a trezit, în dimineața aceea rece de noiembrie, Lorena s-a privit cu alint în oglindă, și a spus doar atât: „Fetița cu ochii verzi a plecat în țările calde, de acum nu va mai exista decât femeia de 30 de ani care se va salva pentru că va deveni, în curând, mamă!”.