Sincer? Sunt sătul de buni români

Timp de șapte ani (1993 – 2000), am condus biroul Fundației Internaționale pentru Sisteme Electorale (IFES) din Republica Moldova. Partenerul nostru principal a fost Comisia Electorală Centrală, formată din judecători propuși de curțile de justiție, partidele politice, Parlament, Guvern și Președinție.

Am lucrat în acea perioadă cu oameni de toate înclinațiile politice, cu temperamente dintre cele mai diferite – de la extrovertitul Mihai Cotorobai la introvertitul Nicolae Timofti, care avea să devină și președinte al Republicii. A fost nevoie de mult efort spre a-l convinge pe reluctantul Nicolae Timofti să preia conducerea CEC, atunci când îi venise rândul. Dar când a acceptat, s-a achitat de răspundere cu integritate.

În 6 martie 1994, s-a desfășurat un referendum inițiat de președintele Mircea Snegur, pe atunci încă membru al Partidului Democrat Agrar, condus de Dumitru Moțpan. Referendumul s-a numit „Sondaj sociologic – La Sfat cu Poporul”. Înaintea desfășurării lui am avut primele două întâlniri cu președintele Snegur.

I-am spus ce cred. Mi-a explicat rațiunile pentru care se hotărâse desfășurarea referendumului. Am discutat aspectele tehnice ale mecanismului. Ba, i-am spus cu o eroare de 1.5%, care va fi rezultatul referendumului și interesele cui le va servi. Președintele Snegur s-a înnegurat și m-a rugat să-i spun pe ce se bazează analiza mea.

I-am răspuns: „Pe felul cum este formulată întrebarea.”

Întrebarea era: „Sunteți pentru ca Republica Moldova să se dezvolte ca un stat independent și unitar, în frontierele recunoscute în ziua proclamării suveranității Moldovei (23.06.1990), să promoveze o politică de neutralitate și să mențină relații economice reciproc avantajoase cu toate țările lumii și să garanteze cetățenilor săi drepturi egale, în conformitate cu normele dreptului internațional?”

„Care e problema cu întrebarea referendumului?, m-a întrebat președintele Snegur. „Domnule Președinte, ea conține și răspunsul. Este un fel de ‘Mănânci, calule, ovăz?’ În plus, întrebarea este una singură, dar ea cere răspunsuri la mult mai multe întrebări.” Și am continuat: „95% – 97% din răspunsuri vor fi ‘Da’.”

Prezența la referendum a fost de aproximativ 75%, iar rezultatul – 94.5% „Da”. Comuniștii și agrarienii (tot un fel de comuniști, prost deghizați) câștigaseră partidă. Deși nici numele României, nici numele Rusiei nu apăreau în întrebarea adresată votanților, rezultatul referendumului a fost tradus, de comuniști și agrarieni, din limba română în „limba moldovenească”, printr-un explicit „Nu revenirii la România” și un implicit – „Ținem aproape de Rusia.”

Snegur a realizat destul de repede că nu poate rămâne printre agrarieni și în 1995 a fondat Partidul Renașterii și Concilierii din Republica Moldova, formațiune politică lipsită de viitor. La alegerile parlamentare din 2001 nu a depășit pragul electoral de de 6% și a rămas în afara Parlamentului.

În 1996, Mircea Snegur candidează încă o dată la funcția de președinte. Contracandidatul său principal a fost Petru Lucinschi, Președintele Parlamentului. În primul tur de scrutin, 17 noiembrie, Mircea Snegur obține 38.75% din voturi, Petru Lucinschi – 27.66%.

În al doilea tur de scrutin (1 decembrie), Snegur obține doar 45.98% din voturi, iar Luncinschi 54.02 %, devenind președinte.

Previzibil de ce și spre cine au basculat voturile celorlalți candidați din primul tur (Voronin – 10.23%, Sangheli – 9.47%, Matei – 8.90%, Levițchi – 2.13%, Plugaru – 1.81%, Gorea-Costin – 0.64% și Abramciuc -9.42%). Previzibile și unele „trădări” (sprijin promis, dar neacordat). Interesantă și concluzia: „Petru Lucinschi a beneficiat de susținerea forțelor de centru și de stânga.”

Dar a mai fost ceva.

Grigore Vieru l-a convins pe Mircea Snegur să aibă o întâlnire de taină cu Adrian Păunescu în România, la Slănic. Păunescu nu s-a ținut de cuvânt, a spart pecetea tainei, publicând discuția cu Mircea Snegur în „Totuși, iubirea.” Exista acolo un paragraf despre destinul comun al României și Moldovei. „Bomba de presă” a apărut între cele două scrutinuri.

În acel moment, am știut că Mircea Snegur a pierdut alegerile.

Pentru echipa de campanie a lui Petru Lucinschi și partea de presă care îi era favorabilă, foamea de glorie a lui Păunescu a fost o mană cerească. Mircea Snegur a fost tocat mărunt, atacat la baionetă, băgat în corzi. Mesajul adversarilor săi a speriat mulți alegători: dacă devine din nou președinte, Snegur ne vinde românilor.

Deși relațiile mele cu Păunescu erau înghețate încă de pe la mijlocul anilor ’70, l-am sunat. L-am întrebat dacă înțelege că, pentru o lovitură de presă, a distrus nu doar o candidatură.

A râs. Că una, că alta. Spre final, m-a luat pe coarda sensibilă: „Dorinache, băiatule, deși Mircea Snegur mi te laudă foarte tare, eu îți spun, cu mare tristețe, băiatule, că tu nu mai simți ca un bun român. Frate Dorine, întoarce-te acasă, la ai tăi! E mare nevoie de tine, e mare nevoie să fim cât mai mulți.”

„Sincer?“, l-am întrebat, glumind. „Binențeles, frate Dorine!”, mi-a răspuns patetic. „Adrian, sunt sătul de buni români. Tânjesc după români cu capul pe umeri.“ Cred că a fost ultima noastră conversație.

Acea „Renaștere” din numele partidului a fost tradusă imediat în „Unire cu România”. Buni români ca Vieru, Dabija, Păunescu, Roșca, Cimpoi etc. nu au acceptat realitatea — nu doar rusofonii, dar nici măcar toți bunii români din Republica Moldova nu doreau revenirea Moldovei la „patria mamă”. Numai că realității nu-i pasă dacă o acceptăm sau nu.

În 1996, bomba de presă din „Totuși, iubirea” gândită de bunii români Păunescu și Vieru nu l-a ajutat pe bunul român Mircea Snegur să câștige alegerile. L-a ajutat pe bunul român Adrian Păunescu să spargă recordurile de vânzare ale revistei sale.

Unirea trebuia să mai aștepte. Ea nu se putea realiza doar cu Cenaclul Totuși, iubirea, naiul lui Gheorghe Zamfir, Phoenix-ul lui Nicu Covaci, cobza lui Tudor Gheorghe, poemele lui Vieru și Dabija sau răscolitoarea Baladă pentru Basarabia cântată de Tatiana Stepa.

În 2016, cetățenia moldovenească a bunului român Traian Băsescu și „martiriul” său mediatizat zilnic nu pe Maia Sandu a ajutat-o să câștige alegerile, ci pe bunul moldovean Igor Dodon. În schimb, mii de voturi ale unor buni români de peste Prut l-au ajutat pe „cel mai bun dintre bunii români”, Traian Băsescu, să se prelingă, peste pragul electoral, în Parlamentul de la București.

Și de data aceasta, Unirea trebuie să mai aștepte. Cum Traian Băsescu a abandonat poziția de președinte al PMP, proiectul Unirii a fost pus pe umerii vigilentului Robert Turcescu și va deveni realitate; după dizolvarea Uniunii Europene și a Serviciilor de care zice că s-ar fi lepădat.

De curând, bunul român Klaus Iohannis și-a anunțat intenția de a organiza un referendum. Nu știu care sunt variantele de întrebare/întrebări la care lucrează bunii români de la Cotroceni. Dar în mod sigur, și bunii români de la Palatul Victoria se gândesc cum ar putea organiza un referendum la care să participe cât mai mulți buni români. Și întrebarea unui asemenea referendum e greu de ghicit. Multe întrebări, puține răspunsuri.

Un singur lucru e limpede: România este supraponderală. E plină ochi, dă pe dinafară de buni români. De la partide politice la filarmonici, de la organizații neguvernamentale la armată, de la SIE la diasporă, de la SRI la Omar Hayssam, de la Justiție la Servicii, de la protestatarii de dreapta la protestatii de stânga, de la DNA la clanurile de interlopi, de la fotbaliști la academicieni, de la mass media la pescarii amatori, de la Jandarmerie la Patriarhie etc. – numai și numai buni români.

Sincer? Sunt sătul de buni români. Tânjesc după români cu capul pe umeri.

Visez la oameni care, înainte de a răspunde întrebării unui referendum, să se întrebe cine și de ce le adresează întrebarea respectivă; ce vrea să spună, cu adevărat, întrebarea; ce rol ar putea juca răspunsul lor la propășirea României; de unde atâta grijă, mereu subită, a bunilor români din vârful piramidei pentru bunii români aflați mereu la poalele ei; cum de în România bunilor români există mai multe incendii decât kilometri de autostradă; și ce țară este aceea în care bunii români din vârf ajung să-i conducă pe bunii români de jos, care i-au ales, prin ordonanțe de urgență, proteste de stradă, referendumuri și reclamații reciproce la Bruxelles, Washington și alte locuri unde, vezi bine, „factorii de răspundere” nu au altă treabă decât să moară de grija bunilor români.

Încep să cred că Păunescu avea dreptate – nu mai simt ca un bun român.

(P.S. Și relațiile mele instituționale, și cele personale, de la om la om, cu președinții Snegur și Lucinschi au fost excelente. Le voi fi mereu recunoscător pentru încrederea și sprijinul pe care mi le-au acordat. Doi oameni, cândva prieteni, pe care Istoria i-a distribuit în roluri extrem de dificile, într-o perioadă în care soluțiile fericite n-au prea existat.)