În centrul Timișoarei, la librăria Cartea de Nisip, a avut loc sâmbătă seara un eveniment literar cu puternice accente social umane. Despre anii de după instaurarea regimului bolșevic la noi în țară s-a scris o bibliotecă întreagă dar încă mai sunt pete albe, necunoscute în totalitate. Acest fapt face foarte necesar să apară în continuare carți de arheologie socială recentă. Trebuie scos la iveală tot ce s-a întâmplat în acel obsedant deceniu (ce de altfel a ținut aproape două decenii).

Despre deportările în Gulagul românesc din stepa Bărăganului încă se mai adună date, încă se sapă chiar și la modul concret în arhive dar și în pământul care a început să ascundă urmele satelor și gospodăriilor ridicate de nevoie.

La librărie s-a adunat, din păcate, destul de puțină asistență. Majoritatea erau oameni în vârstă care au trăit pe pielea lor vina de a fi fost din familii de „chiaburi” sau chiar și fără nici o vină. Au putut lua parte la lansarea ce a devenit o discuție liberă despre Bărăgan.
Evenimentul cultural-istoric „Memorialul Deportării: un proiect educațional” a avut loc sub egida Centrului de Studii Memoriale și Identitare (CSMI) și Fundația Hanns Seidel.

Cu acest prilej a fost lansat volumul „Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească”, urmată de o dezbatere împreună cu editorii și martorii deportării, precum și cu invitatul special, autoarea mai multor volume de mărturii orale despre deportare, despre prezența evreilor, francezilor precum și a basarabenilor și bucovinenilor în Banat, profesoara Smaranda Vultur.

Deportările au început în 1944, primele acţiuni de acest gen vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. Cel mai amplu episod al acestui fenomen represiv a avut loc în iunie 1951, când aproximativ 44 000 de persoane, care locuiau pe o rază de 25 de km de la graniţa cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan într-una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste. Au fost deportate acele persoane considerate „periculoase” pentru regimul comunist, persoane care ar fi reprezentat un factor de revoltă atât în eventualitatea unui război cu Iugoslavia lui Tito cât şi în procesul de colectivizare a agriculturii.

După debarcarea din trenurile care îi aduseseră în Bărăgan, „cetăţenii suspendaţi” ai României comuniste au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoala, primăria, miliţia, dispensarul, magazinul etc. 18 sate vor apărea pe harta Bărăganului în câteva luni. Satele „noi” se aflau sub stricta supraveghere a Miliţiei, părăsirea acestora fiind pedepsită în cele mai multe cazuri cu închisoarea.

În 1955, deportaților li s-au ridicat restricţiile privind domiciliul obligatoriu. În urma deportaţilor, caselor părăsite din câmpia Bărăganului li se vor atribui alţi locatari: foşti deţinuţi politici care nu aveau dreptul de a circula liber prin închisoarea România. După 1964, şi aceştia sunt eliberaţi. Deportarea ia astfel sfârşit, casele părăsite şi cimitirele neîngrijite rămânând ca o urmă de neşters a represiunii. Pentru ca şi amintirea lor să dispară, regimul aplică o damnatio memoriae sistematică. După 1964, buldozerele transformau toate casele ce mai înfruntau vitregia vremurilor în lutul din care proveniseră.

Deportații intervievați au rămas în Bărăgan. Au rămas acolo, fie pentru că nu şi-au mai dorit să se întoarcă în locurile de origine, simţindu-se trădaţi de consătenii lor, fie că nu mai aveau la ce. Mulţi dintre ei veneau din Basarabia, Bucovina sau din Cadrilater iar Banatul nu fusese decât o „casă” temporară. Izgoniţi din ea, nu vedeau rostul unei reîntoarceri. Familia fie rămăsese în teritoriile lipsă ale României, fie se închegase cu adevărat în Bărăgan. Aşa că au rămas ca să ilustreze peste timp dictonul românesc că „omul sfințește locul”. Au rămas să dovedească prin existenţa lor că sărăcia, lipsurile și durerea nu sunt un motiv de ură sau dispreț față de viață.

Evenimentul, Memorialul Deportării: amintiri, povestiri, patrimoniu, îşi propune să readucă în discuţie diferitele forme de represiune din perioada comunistă într-o manieră informală, precum şi să provoace la dialog şi dezbateri pertinente asupra trecutului României. Deportaţii nu au fost nişte victime pasive ale regimului comunist, ci nişte luptători care au transformat un handicap social într-un motor al reuşitei personale. Volumul oferă pretextul unor dezbateri mai largi despre valori şi idealuri în societatea românească trecută şi actuală.