A început sezonul de schi. 300 de români, după cum spune presa, au de suferit de pe urma izolării sanitare din Austria. Mulți, puțini? — nu știu ce să zic. Știu însă că dramele sunt individuale. Iar cei 300 vor rămâne aici, în Termopilele românești, să se uite pe Eurosport.
Unde se coboară, fie slalomând, fie nu. Fiindcă așa e-n schi. În cel alpin. Și tot în el e o vorbă: dacă pentru slalom îți trebuie genunchi, pentru coborâre îți trebuie stomac.

Așadar, schiorul complet trebuie să aibă și genunchi, și stomac. Ca să fie alunecos, cel mai alunecos.

Dar să lăsăm minunații sportivi de performanță și să ne vedem puțin de „schiorii” noștri din politică. Fiindcă schiul, ca și tenisul, face casă bună cu politica. Nu, nu fotbalul, cum a crezut pentru o noapte PSD-ul, în logica lui social-democrată, populară. Dar oricine poate greși o noapte. Poate trăda, din neatenție, însuși arbitrul eleganței sportive: președintele. Care, vara tenis — iarna, schi. Ca să nu mai vorbim de golf — iar și iar.

Bun! Cum e sezon de schi, ce pârtie mai bună pentru câte un politician decât interviul „de personalitate”. Unul, cam același, din când în când, pe unde e posibil. Ca să nu uite lumea esențialul, nu nenorocirile de moment, frământările de zi cu zi, care, de bine, de rău, trec ca o apă de colonie după masa de prânz. Să rămână ceea ce e de rămas: parfumul. De Duty Free, dacă nu de Mariahilferstrasse.
Iar în parfum sunt nuanțele. Profesionistului și omului politic. Profesionistul, ridicat din rândurile colegilor profesioniști. Omul politic, ridicat de profesioniștii votului. Sau amatorii lui, totuna în acest caz.

Ei bine, o tentă a parfumului despre care vorbesc, dulce-amăruie, după cum o alege purtătorul versat, s-ar putea repovesti, ca marile legende, pentru copii, astfel: fac politică pentru a-mi sluji mai bine colegii, instituția, locul de muncă. Pentru că, dacă nu ești la Centru, în România nu poți face ceea ce ți-ai propus acasă. Nu poți și gata. Cum nu poți fi nici poet recunoscut, aș zice așa, ca nuca-n perete.
Logica e perfectă, iar ideea de pile și termopile — că e frig! —, vag înfiripată în poveste o fac nu numai credibilă, dar și morală. Fiindcă implică sacrificiul de sine stăpânit, nu sinucigaș, eroic fără cauză. Schiorul, în acest caz, are o bună tehnică de alunecare spre noi, cei ce formăm baza pârtiei. Și care-l trimitem imediat cu telescaunul sus, sus, sus, la muntele vrăjit al politicii dus.

Dar de ce această motivație îmi aduce aminte de o alta? Poate fiindcă vieții mele de noapte îi spun noapte bună în fiecare seară și o sărut pe frunte. Ca pe o soție, mamă s.c.l. Ca pe o sfântă. Firește, sfântă față de pornirile mele îngrozitor de lumești. Toți suntem psihanalizabili în fond, în străfond, dar, să fim serioși, la ce bun!
Cândva, pe vremea țigărilor Bucegi, „moartea pe schiuri”, cum li se spunea, și a „cartonatelor” cu pretenție Golf, dacă tot a venit vorba de sporturi politice, în plină Epocă de Aur, un profesor de liceu mărturisea că, de câte ori apare noaptea târziu acasă, întâmpină reproșurile soției sale astfel: „Draga, mea, dacă eu n-aș sta în cârciumă, am muri de foame pe vremurile astea. Acolo se fac și se desfac lucrurile”. Și cred că omul era sincer. Și avea și genunchi, și stomac.