Viața la bloc are, fără îndoială, propriile culori. Rogvaiv-ul și griul ei. Și nu doar fiindcă o reabilitare termică e un curcubeu, în timp ce betonul rămâne, cât i-o fi dat să fie, gri, ci pentru că există, pe lângă viața la bloc, viața printre blocuri. Care, de multe ori, bate filmul de pe Netflix, de acasă, din apartamentul de bloc.

Viața la magazinul de proximitate, de pildă. Singura posibilă seara, după prăbușirea barului din zonă pe vremea Covid-ului. Cu tot ce are ea mai viu: filtre de țigară, sticle și pet-uri. Toate, mai puțin stridente acum. Primele, datorită toamnei — a frunzelor uscate în care se pierd fără urmă. Celelalte, mulțumită sistemului de garanție-returnare, SGR-ului ce scoate demonii din noi ca RSR-ul pe vremuri. Când făcusem, într-o după-amiază de sâmbătă, kilometri buni până la mânăstirea din apropierea orașului în care lucuiam pentru câteva sticle de Pepsi — băutură nu într-atât monahală, cât turistică. Și, bineînțeles, foarte rară. Care, însă, în teribila tradiție a comerțului socialist, nu se dădea, cu una, cu două, acasă, ci numai cu sticle la schimb, un obstacol evident, dar nu de netrecut pentru copilul-adolescent din mine.
Atunci am făcut cunoștință cu demonul SGR-ului. Am sărit gardul în curtea din spatele popasului turistic și am luat zece sticle goale dintr-una din lăzile de acolo. Adică, „de la ei”. Firește, nu am mai dormit toată noaptea — băutura de tip cola chiar avea cofeină.

Revenit în viețile noastre, SGR-ul își face treaba. Față de natură și față de natura umană. Față de care nici nu rămâne dator.
Prima dovadă au fost pubelele galbene din care au dispărut pet-urile. A doua nu credeam că va apărea. Mai era nevoie?
Și totuși, zilele trecute, o vecină îmi atrăgea atenția că „a fost vandalizat” — chiar așa, total incorect politic! vandalii ăștia să nu fi avut nimic bun? — containerul verde pentru sticle.

„Spart”, am îndreptat-o eu, și nu de dragul corectitudinii politice, ci al preciziei, pentru că recipientul-pușculiță fusese pur și simplu spart. Iar prin fund i se scurseseră cioburile în iarbă, fiindcă, în asemenea containere, sticlele se sparg. Scapă doar cele care au pe ce cădea — dar asta înseamnă ca să existe cel puțin o jumătate plină cu cioburi. Dar să nu credeți că înfierez spargerea: containerul „meu” pentru sticlă reconstituie destinul necruțător al unui bancomat cu bani de țigări sau al unei urne de vot dintr-un cămin culturat de sat mai mult sau mai puțin sudic, estic, sud-estic. Și, mai ales, destinul nefericit al „vandalilor” care, cu siguranță, trebuie să fi avut și părți bune. Ca SGR-ul care promite multe, poate, în anumite clipe de viață, chiar totul.