Un fost ministru al educației a postat, recent, pe pagina sa de Facebook, un sfat pentru cei aproximativ 80.000 de absolvenți de liceu care au promovat examenul de bacalaureat: ”Plecați la universități din străinătate. Nu mă întrebați de ce, just do it…”!
Daniel Funeriu, căci despre el este vorba, publică, de altfel, o amplă analiză, la sânge, a învățământului românesc, caracterizat de bani negri, foarte mulți, furt, complicitatea elitelor, mediocritate agresivă, bătaie de joc la adresa părinților, șmecherie, distrugerea pe termen lung a tot ce înseamnă repere valorice pe care orice societate se bazează.
Mă puteţi ierta pentru cele 300 de milioane de Euro şpagă pierdute din cauza mea?
Lacrimi de fericire sau deznădejde, controverse, punctul final al unor ani de neuitat din viaţa oricărui om, începutul zborului înspre un nou orizont, mult aşteptatul, cu anxietate dar şi cu speranţa, moment al desprinderii de confortul casei părinteşti, examen al maturităţii pentru tinerii noştri, bacalureatul s-a transformat de fapt într-un examen al maturităţii societăţii noastre, a adulţilor. Cam asta ar fi descrierea romantică a bacalaureatului. Există însă şi o altă descriere, a unei feţe cunoscute de puţini. Ea sună aşa: bani negri, foarte mulţi bani. Furt şi complicitatea elitelor la acest furt. Mediocritate agresivă. Bătaie de joc la adresa părinţilor, şmecherie, distrugerea cu metodă şi sistem, pe termen lung, a tot ceea ce înseamnă reperele valorice pe care orice societate se bazează. Nu va faceţi iluzii: această urâtă realitate nu e doar tolerată. Ea e perfect cunoscută şi perfect orchestrată de mulţi: începând cu penibili politicieni şi terminând cu acea parte, numeroasă, a elitelor complice. Pe scurt ce e mai urât şi toxic în noi, ceea ce face orice om cât de cât corect construit să vrea să nu mai audă niciodată de ţara asta. Cele două descrieri sunt concomitent corecte, de unde şi nelipsita isterie naţională, în mare parte instrumentalizată de politicieni în căutare de efemeră expunere, cu ocazia fiecărui început de iulie. Viaţa m-a plasat (aş minţi dacă aş spune că întâmplător) în mijlocul acestui eveniment, iar prin căile sale întortocheate realitatea a făcut ca numele meu să fie legat în mintea celor puţini care urmăresc actualitatea de subiectul numit bacalaureat. Acum, după ce mai toţi părerologii şi-au dat obşteasca silinţă a… datului cu părerea, instinctul îmi spune că societatea are, poate, nevoie şi de puţin adevăr şi claritate. Pe care încerc să le aduc în textul de mai jos. Aşa cum spuneam, nu e bine să îmi întrerupă cineva tăcerea.
Analiza arată câteva lucruri interesante:
1. Toată lumea comentează procentul celor promovaţi. O prostie: post-2011 numărul celor cu şanse este relativ constant (ştiind că nu se mai fură, mulţi copii se pun cu “burta pe carte” din timp), pe când numărul celor înscrişi a scăzut dramatic, din trei motive:
-din 2012 am introdus învăţământul profesional desfiinţat de dna Minciunescu (Ecaterina Andronescu, n.r.) în 2009, prin urmare mulţi copii aleg calea profesională, care le este mai adaptată. Ei nu mai ajung la un bacalaureat pe care oricum l-ar fi ratat,
-obsesia procentelor mari a şefilor educaţiei: mulţi copii sunt descurajaţi să se înscrie la bacalaureat (uneori prin corigenţe) astfel, mecanic, procentele cresc;
-scăderea cohortei.
2. Pentru a avea o statistică relevantă, trebuie să calculăm procentul de elevi care au obţinut bacalaureatul raportat la cohortă (anume cei născuţi cu 18 ani în urmă).
Creşterea procentelor celor promovaţi nu are nicio valoare analitică: procentele pot să facă un ministru sau altul să declare victorios că a reuşit să crească şi el/ea ceva, dar atât. Numărul celor care obţin diplomă are şi el o valoare analitică relativă: fără îndoială copiii învaţă mai mult, dar cohorta scade constant, cele două fenomene compensându-se. Evit să întru în discuţii sterile referitoare la subiecte: cele de la ştiinţe, unde mă pricep, sunt de dificultate aproximativ constantă, cu mult mai uşoare decât în Franţa sau Germania, de exemplu. Cele de la limba română sunt tot atât de artificiale, anoste şi, până la urmă, în acord cu programa constipată, dar considerată foarte bună de mandarinii literelor din România, alminteri boşorogi pretenţioşi şi cu aere savante. În graficele alăturate avem cei patru indicatori din 2004 încoace: procentajul de reuşită din total înscrişi la bacalaureat (irelevant), numărul celor care reuşesc (aproape irelevant) numărul celor înscrişi (relevant) şi procentajul, raportat la cohortă, al celor care obţin bacalaureatul (relevant).
Ce citim, rece, din aceste grafice? În primul rând faptul că 2009 a fost anul recordurilor la diplome de bacalaureat pe hectar: peste 60% din tinerii generaţiei respective au obţinut diplomă de bacalaureat (170.000 de copii). Prima scădere semnificativă a fost în 2010 (puţini îşi mai aduc aminte că atunci deja luasem măsuri antifraudă), iar 2011 a fost un cataclism, confirmat în 2012. Interesant este faptul că numărul de înscrişi a atins un vârf în 2011-2012, cu toate că cohorta era în scădere. Observând din anii precedenţi că ştii, nu ştii, «merge» treaba cu o fiţuică, amatorii de bacalaureat au fost foarte mulţi. Curba înscrierilor e în întârziere cu 2-3 ani faţă de curba reuşitei, iar acest lucru este cât se poate de firesc şi predictibil. Practic, în 2011 s-a văzut clar dimensiunea fraudei instituţionalizate. După 2011/2012 procentele de reuşită au crescut mult şi constant, numărul fericiţilor a crescut şi el, dar puţin. Procentul din cohortă al celor care obţin bacalaureatul se stabilizează în jurul lui 35-40%, iar numărul în jurul lui 90.000. Anul 2009 este remarcabil şi pentru că, deşi aveam cu 100.000 de tineri mai puţin ca în 2004, numărul celor cu diplomă de bacalaureat a fost cu 30.000 mai mare. O coincidenţă? O generaţie de genii? Din păcate, aşa cum vom vedea mai jos, nu. A fost pur şi simplu o acţiune coordonată, perfect pusă la punct, a doamnei Miciunescu, pentru a creşte numărul tinerilor care, deşi nu ştiu carte, trebuiau trimişi în universităţile private. O acţiune concertată cu desfiinţarea, în acelaşi an, a învăţământului profesional, de către aceeaşi doamnă Minciunescu. Desfiinţare făcută cu meşteşug: nu schimbăm vreo lege, ci pur şi simplu nu mai dăm cifra de şcolarizare. Altfel spus, doamna Minciunescu a lăsat tuturor elevilor din generaţiile post-2009 un unic traseu educaţional: traseul către un bacalaureat fraudat în masă şi “luat” de 95% dintre ei, urmat, invariabil, de înscrierea la o fabrică de diplome.
Cum interpretăm şi ce se ascunde în spatele acestor date reci? Răspunsul simplu este: bani, foarte mulţi bani, trafic de influenţă politică, mediocritate, minciună, furt, complicitatea elitelor (de fapt absenţa lor), bătaie de joc la adresa părinţilor, şmecherie, distrugerea cu metodă şi sistem, pe termen lung, a tot ceea ce înseamnă reperele valorice pe care orice societate se bazează. Pe scurt ce e mai urat şi toxic în noi, ceea ce face orice om cât de cât corect construit să vrea să nu mai audă niciodată de ţară asta. Să le luăm pe rând:
-Bani, foarte mulţi bani: în primul rând şpăgile cu ocazia examenului. Banii strânşi cu titlu de «protocol»: cum să stea supraveghetorii şi cei din comisiile de corectare « pe sec », fără un fursec, o floare prinsă cu un lănţişor de aur, un păhărel de ceva acolo, un pliculeţ pentru bunăvoinţa de a ajuta cu rezolvări sau pentru a se uita în altă parte. Dar asta e mărunţiş (o medie de 10 euro şpagă per elev ne duce la 1,5 milioane de euro şpagă anuală) faţă de adevărată miză: fabricile de diplome. Universităţile de stat acordă în jur de 60.000 de locuri gratis pe an studenţilor. La care se adaugă în jur de 20.000 de locuri cu taxă. Restul celor cu bacalaureat se îndreaptă înspre universităţile private. Majoritatea fabrici de diplome înainte de 2011. Un calcul sumar arată că după 2011 numărul celor şcolarizaţi la aceste universităţi este de maxim 70-80.000, adică o pierdere de aproximativ 320.000 de studenţi anual. Adică vreo 320 de milioane de euro anual. V-aţi speriat? Credeţi că am greşit calculul? Ei bine, nu. Citind însă această sumă, care din 2011 şi bacalaureatul organizat de mine nu mai tranzitează prin buzunarele unui număr de maxim 10-20 de persoane din România, va puteţi imagina uşor resorturile linşajului politic şi mediatic la care am fost supus de atunci încoace. Sunt convins că prin acea măsură am eradicat cea mai gravă formă de corupţie din România: corupţia minţilor. O corupţie nu numai virtuală, ci şi cifrată la sume ameţitoare. Sigur, nimeni nu a remarcat asta, în afară de Comisia Europeană care în raportul MCV din 2012 menţionează eradicarea corupţiei din învăţământ.
-Trafic de influenţă politică: când eşti şef de universitate privată, care încasează ameţitoarele sume de mai sus, care are în pixul sau puterea de a face pe cine vrea el/ea «doctor», conferenţiar, profesor, când ai o clasa politică formată din oameni care au acumulat putere şi bani, dar şi o sete teribilă de titluri academice, când ai un ministru complice, el însuşi trecut prin fix acelaşi proces de promovare academică, ce se poate întâmpla? Simplu: şeful de privată racolează prin Parlament viitori «Dr.», «Conf. Univ. Dr», «Prof. Univ. Dr.». În schimbul a ce? Simplu, în schimbul influenţei politice în Parlament. Fac aici un proces de intenţie? Nu, spun adevărul: nu o singură dată un/o şef/şefa de privată mi-a promis majorităţi transpartinice în Parlament la schimb cu amendamente mafiote la diferite legi. Şi, când refuzam, ameninţarea era voalată dar imediată: «o să te masacrăm mediatic». Fireşte: canalele media private pot încasa bani pe publicitate… Ţin minte că am dat afară din birou un fost ambasador american (cu tot cu soţie), total dezinformat, plătit să facă lobby nu mai ştiu căror universităţi private. Ambasadorul SUA în post atunci, Gitenstein, m-a susţinut mult.
-Mediocritate, minciună, furt – acestea sunt destul de evidente: când se copiază în draci o diplomă nu valorează mai mult decât o fiţuică. Practic îi învăţăm pe copiii noştri că se poate fura startul în viaţă profesională. Cum putem cere unui funcţionar care a fost încurajat să fure la bacalaureat să fie onest?
-Complicitatea elitelor (de fapt absenţa lor), distrugerea cu metodă şi sistem, pe termen lung, a tot ce înseamnă reperele valorice pe care orice societate se bazează: simplist vorbind: oare de ce a fost nevoie să ajungă ministru un biet chimist plecat la 17 ani din România pentru a face cel mai firesc lucru cu putinţă, într-o fraudă despre care ştiau şi găinile? Am clarificat de ce politicienii tolerau situaţia sau chiar o încurajau, dacă vorbim despre cei în funcţie cu ocazia bacalaureatului din 2009. Ei înşişi practicieni ai furtului intelectual, ei înşişi sinistre mediocrităţi, ei împreună cu acoliţii lor tronează în vârful piramidei şpăgilor. Le putem lesne înţelege interesele. Elitele însă, marii «intelectuali publici» capabili de texte care te pot convinge şi că Bănel e mai bun decât Messi, oare de ce au tăcut? Din neştiinţă? Exclus. De frică de a atacă o hidra prea mare pentru ei? Posibil. Presupun însă că e vorba şi de faptul că, indirect, erau şi ei beneficiari ai sistemului: cu cât mai mulţi studenţi cu atât mai multe norme. Mai e vorba şi de acceptarea tacită a unor comportamente care, oricât de anormale par când sunt expuse public, făceau parte din banalitatea cotidianului dâmboviţean. Îmi asum severitatea judecării aspre a acestor elite. Au tăcut sau s-au exprimat pe la colţuri. Şi nu îmi amintesc, când zoaiele mediocrităţilor numite politicieni îmi erau aruncate în cap, să fi simţit o încurajare sau solidaritate publică. E adevărat, nu aveam facebook atunci, să văd cu cât patos o făceau în bula lor. Sau în baie. În loc am avut parte de inteligente tăceri, inteligente sfaturi («trebuie schimbat ceva profund») şi semeţe judecăţi «dom’le asta e doar un pas, să vedem acum dacă e capabil şi să îmbunătăţească», uitând că tocmai dădusem o lege modernă. Pe care nu au remarcat-o când a intrat în vigoare, dar pe care o plâng mai ceva că pe nişte moaşte scăpate pe jos când e masacrată de eterna doamnă Minciunescu. Căreia îi pupă mâna pe la sindrofii. Ca element de culoare: aproape că nu a existat vreun «intelectual public», dintre cei pe care îi citiţi sau vedeţi la televizor, care să nu mă fi rugat şi el, acolo, ceva. Desigur perfect legal şi perfect justificat… Dar când a fost vorba să intre în comisii care să cureţe plagiate erau, brusc, prea obosiţi. Oare aşa făceau şi cu miniştrii care încurajau fraudele? Nu vreau să fiu nedrept: o mână de oameni, de obicei tineri şi care lucrau în străinătate au luat poziţie. Dar repede au fost fie ridiculizaţi, fie ignoraţi de un establishment care «ştie el cum merge treaba».
Care au fost consecinţele şocului din 2011?
În primul rând s-a conştientizat de ce trebuie schimbat ceva radical. Aveam pentru prima dată dimensiunea dezastrului. Măsurată, rece. Mai apoi, evidenţa că liceenii s-au pus pe învăţat, profesorii şi directorii au conştientizat, fie şi parţial, că trebuie muncit. Imediat după bacalaureatul din 2011 am introdus prin Ordin al ministrului învăţământul profesional dual, după modelul german. O serie de şcoli noi s-au creat în baza acelui ordin, precum celebra şcoală Kronstadt din Braşov. Acum peste 20.000 de elevi din fiecare generaţie urmează acest tip de învăţământ şi, la final, găsesc un job bun. Cvasi falimentul unor fabrici de diplome, dar, paradoxal şi îmbucurător, şi faptul că unele universităţi private chiar s-au pus pe făcut carte. Ar fi nedrept să îi punem pe toţi în aceeaşi oală. Cel mai important lucru, cu bătaie lungă, este redobândirea, fie ea şi parţială a încrederii într-o diplomă esenţială: diplomă de bacalaureat. Într-o societate mistuită de lipsa încrederii în orice, plantarea unui stâlp al încrederii, instituţia bacalaureatului, nu e puţin lucru.
Ce, cum şi mai ales de ce, s-a întâmplat ce s-a întâmplat în 2011?
Am făcut acest lucru pentru că trebuia stopată frauda. Este ea total stopată acum? Cu certitudine nu total, dar dimensiunile ei sunt mult mai mici. Decizia am luat-o în 2010 când inspectorul şcolar general de la Galaţi, dl Răsmeriță (decedat, din păcate, între timp) a pus camere de luat vederi la sesiunea a doua a bacalaureatului. Impactul a fost limpede. Menţionez că iniţial nu m-a susţinut aproape nimeni : nici din minister nici din politic. Eventual am avut câteva zâmbete şi tăceri. Nimeni însă nu a crezut că chiar se va întâmpla, e adevărat că nici eu nu am vorbit prea mult despre ce urma să se întâmple. Fără prea mult tam-tam public inspectorii şcolari care au avut posibilitatea au montat camere de luat vederi.
Imediat după derularea probelor am făcut un tur de orizont al impresiilor inspectorilor şi am estimat procentul de reuşită undeva între 40 şi 45%. Rezultatul a fost pe aproape, 43%. L-am primit într-o duminică, la ora 9 dimineaţă, când eram la Cluj, la micul dejun, împreună cu unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, Răzvan Florian. El şi-a dat seama mai bine decât mine de impact. Foarte repede presă a început să afle rezultatele în diferite judeţe şi în mai puţin de o oră isteria politică a început. De la lideri sindicali limitaţi intelectual, dar arondaţi politic (arondare conform intelectului), la afectaţi politicieni, în frunte cu doamna Minciunescu, fugeau dintr-un studiou în altul, dintr-o redacţie în altă şi făceau două lucruri: plângeau de mila celor căzuţi la bacalaureat şi mă demonizau, făcându-mă direct responsabil de acest cataclism fără precedent. În faţă acestui tsunami l-am sunat pe preşedinte şi premier, i-am informat de situaţie şi, înainte să am posibilitatea să le spun că mandatul meu e la dispoziţia lor, amândoi mi-au spus «ai făcut un lucru extraordinar, te susţin 100%, mergi înainte fără ezitare». Din acel moment a început o săptămână fără somn, din care îmi amintesc doar fragmente. Pe repede înainte: SPP mi-a propus imediat gărzi de corp (cred că le-am refuzat), televiziunile şi paparazzi mă vânau 24/24, lumea mă lua în braţe pe stradă, televiziunile şi politicienii mă înjurau de dimineaţă până seară. Timid, unii oameni din presă mai ziceau şi că e de bine. Familia mea a fost îngrozită. Câţiva prieteni mă încurajau. Am ales să tac o zi, să las detractorii să împroşte cu venin. A două zi, luni, la săptămânala şedinţa de la partidul de guvernământ, a fost calvar: pur şi simplu am fost făcut praf de toată lumea, pe ideea : «să meargă Funeriu să explice părinţilor care au dat şpăgi că au picat copiii». M-au aparat: Boc, Macovei, Baconschi, Udrea, Falcă şi Anastase. Şi în coaliţie Oprea. S-a mai întâmplat un fenomen de care mi-am dat seama prea târziu: după perioada de criză din 2010 devenisem peste noapte cel mai popular om din Guvern: «măcar asta are curaj şi face ceva». Evident, politicienii experimentaţi au ştiut cum să mă blocheze. La prima ieşire publică am vorbit doar despre cei care au luat bacalaureatul. Şi am spus că am ales să merg alături de cei care stau cu fruntea sus, nu alături de cei care stau cu mâna întinsă. Ţin minte că am citit cu emoţie numele celor care au luat media 10 (vreo 65 dacă ţin minte) doar după ce m-am uitat peste lucrările lor să mă asigur că chiar sunt bune. Şi am mai spus că nu voi scădea standardele. Un singur lucru m-a mirat : faptul că singura minte lucidă din PSD a fost Ion Iliescu. În loc de atacuri sau tăcere, i-a îndemnat pe Ponta şi Antonescu să vină să vorbească cu mine şi să vadă ce e de făcut. O lecţie de cameleonism politic pentru că, să nu uităm, Iliescu este cel care a girat frauda majoră care devenise învățământul românesc. Mai ţin minte că preşedintele mi-a sugerat mie şi premierului să alocăm vreo 40 de milioane de lei pentru pregătirea suplimentară peste vară a elevilor care vor să încerce sesiunea a doua. Am respins această sugestie, argumentând că atunci nu vom mai putea spune că suntem de partea celor cinstiţi şi muncitori, când primul gest pe care-l facem, în situaţie de buget limitat, ar fi către cei care nu au reuşit. Preşedintele a fost de acord în final. Am realocat acei bani către universităţile performante, ca sprijin pentru cei buni, care tocmai luaseră bacalaureatul. A, era să uit: la scurt timp Antena 3, falsificând un document, a urlat cât o ţineau undele că eu ratasem, în 1989 bacalaureatul. Fals evident, grosolan, dar de efect. Şi astăzi, vreo 30% dintre români cred că nu am bacalureatul. Având în vedere câţi mai cred încă că soarele se învârte în jurul pământului procentul respectiv e OK.
Ce e de făcut?
În mare trebuie să oferim copiilor rute educaţionale adaptate lor, mă refer în special la învăţământul profesional. Am făcut asta imediat în 2012. Aş fi făcut-o mai repede dacă, animat de doamna Minciunescu şi de un confrate aplaudac de-al ei construit din acelaşi material sovietoid, Parlamentul nu mi-ar fi blocat un an legea. Să reducem liceul la trei ani prin trecerea clasei a IX-a la gimnaziu. Astfel, pe lângă alte efecte, am mări cu o pătrime numărul de locuri în liceele bune. Discrepanţa dintre rural şi urban este uriaşă. Există o enormă resursă de dezvoltare în mediul rural. Cel mai important lucru însă este formarea profesorilor şi directorilor. La nivel de sistem e necesară eliminarea mafiilor sindicale din procesele decizionale formale şi informale. Sigur, ar fi bine (dar e utopic) ca votantul de rând să aibă grijă pe cine pune pe acel scaun de la minister, ar fi bine ca atunci când accidental apare câte unul mai răsărit să fie sprijinit puternic, nu doar să se plângă după el când e deja… istorie.
În loc de morală
Cred că am făcut un lucru bun. Această credinţă este validată de constatarea că la 6 ani după ce, în 2011, am introdus camerele de luat vederi la bacalaureat s-a ajuns la o calmă normalitate: nimeni nu mai cere eliminarea lor, iar anunţul rezultatelor la bacalaureat nu mai înroşeşte ecranele televiziunilor. Exact cum speram în 2011, ceea ce atunci a fost considerat un „atentat la sănătatea mintală a aspiranţilor la diplomă de bacalaureat” a devenit azi normalitatea. Cer, pe această cale, scuze milioanelor de români că nu am condus neîntrerupt învăţământul românesc din 1989 încoace: dacă ar fi fost aşa probabil că vreo 2 milioane de români ar fi ştiut că nu poţi să îţi furi startul în viaţa activă. Dincolo de această (auto)ironie şi de satisfacţia (cert, meschină, dar atât de omenească!) de a fi avut dreptate, dincolo de satisfacţia de a constată că, graţie acelei măsuri, 795.849 de tineri au obţinut o diplomă «pe bune», de care ei şi familiile lor sunt mândri am scris acest text pentru că cred că e momentul unei analize reci, dar şi expunerea unor fapte din culise. Fapte amuzante acum, dar parte a unei isterii naţionale atunci, la care eu asistam surprinzător de rece. Cred că am făcut un lucru bun care, desigur, în dulcea tradiţie mioritică, nu a rămas nepedepsit. Am tras însă nişte concluzii generale, succint expuse mai jos, la care poate ar fi bine să reflectăm ca societate.
În primul rând am constatat modul foarte interesant al societăţii de a reacţiona la abuzuri: de obicei abuzurile sunt tolerate un timp îndelungat, în principal pentru că cel puţin o parte a societăţii trage foloase, fie ele şi efemere, în urma lor. Cei care denunţă – în mod justificat – acele abuzuri prea devreme sunt ostracizaţi, dacă nu o păţesc şi mai rău. Societatea este, aşadar, pe jumătate victimă, pe jumătate complice.
Brusc însă, de obicei în urma unor accidente ale istoriei, apare conştientizarea. Că din senin, tot ceea ce a fost tolerat, chiar privit ca o “normalitate” devine “condamnabil”, “comportament abject” etc. Consecinţa este că “poporul” cere, cu fermitate, ACUM, rezolvarea situaţiei. Imediat. Fără întârziere. Ironic este că, de obicei, chiar instigatorii acelor abuzuri devin cei mai vocali în a cere preşedintelui, premierului, ministrului, în mod ultimativ, rezolvarea.
Respectivul demnitar, dacă e de bună-credinţă, e într-o situaţie aproape imposibilă: trebuie să cureţe în câteva zile mizeria pe care societatea a produs-o, uneori chiar prin elitele sale, în decenii. Dacă nu reuşeşte, e instantaneu pus la zid: “a bătut palma”, “e omul lor”, “el însuşi are probleme”. Iar dacă fratele soţiei nepotului verişorului de-al treilea al demnitarului a profitat acum 13 ani de acel abuz, situaţia e clară…
Aşa s-a întâmplat cu bacalaureatul în 2011. Mi-am asumat, singur şi fără prea mult tam-tam, să curăţ mizeria acceptată de societate timp de 22 de ani. Acceptată de societate pentru că unor sute de mii de oameni le convenea să cotizeze pentru diploma odraslei. Acceptată de societate, dar produsă de elitele ei. Aşa cum spuneam – reiau pentru că e important – nu ştiau intelectualii României despre acea fraudă intelectuală majoră care a produs în 22 de ani minim 2 milioane de oameni cu o diplomă de bacalaureat obţinută fraudulos? Ba ştiau, şi încă foarte bine, pentru că profitau de ea: “elitele” şi “fraudatorii” eşuau braţ la braţ în amfiteatrele universităţilor (publice sau private) care le plăteau salarii grase. Şi nu vreţi să ştiţi prin ce am trecut, eu şi familia mea, în urma acestui act, firesc până la urmă. Vreau să le mulţumesc pe această cale celor care m-au urmat: puţinii din minister, dar totalitatea inspectorilor şcolari generali. Prinşi între presiunile politicienilor locali şi circul mediatic, ei au ales să ducă lupta cea dreaptă. Pe care au câştigat-o şi prin prisma faptului că am fost o echipă care a lăsat ceva în urmă.
Aşa se întâmplă şi în situaţia plagiatelor. Am luat decizia în august 2011 să curăţ universităţile de plagiat. Înţelesesem, tardiv, amploarea fenomenului şi decisesem ca anul universitar 2012/2013 să înceapă fără cadre universitare care au ajuns în funcţie prin plagiat. Iar locurile rămase libere să fie ocupate de oameni care îndeplineau criterii ştiinţifice corecte. Legea educaţiei a dat un cadru legal articulat pentru a duce la bun sfârşit acest demers. Cu mare greutate (“marii intelectuali” au refuzat să se alăture demersului) am numit un grup de “incoruptibili” în funcţii cheie de control (CNE şi CNATDCU). Care, în ianuarie 2012 şi-au început treaba, logistic sprijiniţi de o instituţie nou înfiinţată, UEFISCDI. Doar că, la scurt timp, dinamica politică a făcut ca “poporul”, acelaşi popor care acum vrea capul plagiatorilor, să-i pună la putere tocmai pe capii plagiatorilor. Restul, e cunoscut: comisii desfiinţate în mijlocul reuniunilor, prieteni de partid numiţi în loc etc. Desigur, “poporul”, dar şi “elitele” sale, au tăcut. Vinovat şi nepăsător.
Iată însă că, în rare străfulgerări de conştientizare, peste ani, “poporul” vrea rezolvarea problemei. ACUM. Iar demnitarul să ia asupra lui, ca Iisus dacă se poate, păcatele întregii societăţi. Ghinion: aceste străfulgerări nu durează prea mult, iar rutina complicităților călduţe popor-demnitar se aşterne imperceptibil pe perioadă lungă. Pentru că, să recunoaştem: câţi nu aţi asistat miraţi şi tăcuţi când vreun unchi devenea Dr. peste noapte? L-aţi întrebat, aşa, de curiozitate, ce exact a cercetat? Nu. Aţi tăcut, l-aţi felicitat şi l-aţi bârfit după. Dar nu anecdota e relevantă. Important este să ne dăm seama că nu “conducerea” e problema. Ea e cea mai mică problemă, pentru că poate să fie dată jos rapid. Problema suntem noi. Fiecare dintre noi, într-o mai mică sau mare măsură. Însă doar unii plătesc: miile, sutele de mii de oameni din “popor” care au tăcut complice, elitele care au girat, se retrag, serafic. Nu îi mai auzi. Dar el, nemernicul de demnitar care s-a nimerit să fie acolo la momentul greşit, trebuie să înghită otrava plantată cu migală de predecesorii săi. Iar lui, principalul interesat, părintelui, nimic nu i se potriveşte mai bine decât vorbele lui Nietzche: «cei care dansează sunt consideraţi nebuni de cei care nu pot auzi muzica».
P.S. E posibil că părţi sau idei din acest text să mai fi apărut în diverse locuri: facebook, blog personal etc.