Opri mașina la colțul străzii, se lipi strâns de scaunul din piele al mașinii și privi cu teamă la blocul nu foarte înalt din fața sa.
„Acum o să iasă din scară, e ora potrivită la care părăsește apartamentul cu două camere în care locuiește ocazional. Nu mai am mult de așteptat”, șopti în capul pieptului, în vreme ce simțea cum arsura de pe mâna stângă își făcea din nou de cap.
În clipa în care se hotărî să deschidă geamul electric, arsura se întețise, acum parcă toată mâna îi luase foc. Știa că acela era momentul când femeia avea să iasă din locuință și, firește, că așa se și întâmplase.
O urmări, ca de fiecare dată, cu aceeași emoție bolnăvicioasă, dar fără a ieși din mașină, de teama de a nu fi observat, în cele din urmă.
Frica l-a făcut întotdeauna să nu-i spună adevărul, anume că a continuat să o iubească mereu, deși de la clipa despărțirii lor trecuseră ani buni.
„Copilul acesta e mai delicat decât un puișor de găină”, îi spusese odată mama sa prietenei ei celei mai bune.
„Crede-mă, îmi este atâta de frică de ce destin va avea atunci când va deveni mare, încât mi-am scos din cap să mă mai gândesc la acest lucru. Pur și simplu, refuz să o mai fac, Elena.”
Cuvintele profetice ale mamei îi răsunau acum în urechi mai puternic și infinit mai răscolitor decât atunci când le-a auzit prima oară, la vârsta de opt ani.
Dintr-o dată, cuprins de un tremurat diavolesc, strânsese cu atâta putere volanul mașinii, apoi trase cu forță de portieră și ieși din automobil, împleticindu-se ca un suferind de o boală grea.
„O voi urmări și apoi îi voi vorbi, în sfârșit. Nu va putea să mă abandoneze așa, în stradă, ca pe un lepros”, își spuse și, în timp ce mergea în spatele ei, clătinându-se nesigur, în el creștea tot mai tare frica, aceeași frică care l-a făcut să o piardă cu ani în urmă.
Iar acum arsura îi cuprinsese tot trupul, ca și când o torță invizibilă îi ardea toate organele și nu mai avea mult până să-i prăjească și sufletul!
Drumul devenea pentru el tot mai chinuitor, picioarele lui dând semne clare că se vor scurge curând în asfaltul rece.
Aceleași blestemate de picioare care, și așa, nu l-au ascultat niciodată ca pe ceilalți copii, alături de care a crescut în cartierul de la periferia orașului din câmpie și cu care juca, ocazional, fotbal.
În timp ce se chinuia să meargă în spatele femeii iubite, în urechi auzea aproape perfect vocea tatălui său, care îi spunea să renunțe să mai fugă după himera numită Patricia: „Băiete, nu ești bun de nimic, toți golăneii ăștia din jurul tău te bat de-ți sar fulgii, fotbal nu știi să joci, ești doar un slăbănog din care nu va ieși nimic bun vreodată. De aia nici nu-mi pare rău că vă părăsesc pentru totdeauna. Mai ales că nici pe maică-ta nu am iubit-o, cu adevărat, vreodată”.
Toți anii care au urmat după plecarea tatălui din viața lor i-a simțit așa cum un deținut, condamnat pe nedrept, își simte anii de recluziune. Bucăți rupte din suflet și, peste toate, frica densă și măcinătoare care l-a deposedat de toate bunurile pe care un bărbat normal ajunge să le posede într-o existență: trupurile femeilor iubite, bucuria copilului abia născut, fericirea de a îmbătrâni senin și împăcat cu lumea din jur.
Ani buni după dispariția tatălui din viața lor, l-a visat pe acesta în felurite ipostaze.
Odată, la capătul unei nopți de început de primăvară, s-a trezit buimac din somn, cu lacrimile șiroindu-i pe amândoi obrajii, și i s-a părut că l-a văzut pe taică-su cum îl strânge în brațele lui puternice. Apoi, sărutându-l cu o tandrețe neverosimilă pe frunte, avea să iasă, plutind ca un duh, pe fereastra încăperii.
Acum, drumul lui părea că se va sfârși cât de curând, fără putința de a mai cunoaște măcar un dram de iubire.
Văzu ca prin ceață trupul delicat al Patriciei cum plutea, la fel ca odinioară, în vis, trupul tatălui său, și nu reuși să-și dea seama dacă ceea ce vede e doar un fragment din alt vis sau o formă palpabilă de realitate, la care el, oricum, nu va mai putea să ajungă niciodată.