Sfârșitul visului american

În opinia mea, recentele mișcări de protest din marile orașe americane, extrem de radicale și de violente, reflectă faptul că visul american a devenit o mare iluzie pierdută. Dar cum ar putea fi explicată această devastatoare implozie ideologică care a scindat dramatic, în doar câteva zile, și establishment-ul american, și societatea americană în ansambul său?

La prima vedere, ceea ce se întâmplă acum în America este perceput de americani, și nu numai, ca un film de goază sau ca un vis urât. Pentru că, înaintea apariției „zonei libere de rasism” din Seatlle, marea majoritate a americanilor erau sau păreau să fie convinși că țara lor este o țară a tuturor posibilităților, o țară în care poți veni de oriunde și poți deveni sau obține exact ceea ce îți dorești. O țară apărută „în mod natural”, unde democrația, libertatea și capitalismul implică, în mod necesar, „dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii”. O țară în care „supremația legii”, „independența justiției”, „separația puterilor”, „guvernarea reprezentativă”, „independența statală”, „drepturile civile”, „drepturile politice” și „drepturile de proprietate” nu reprezintă concepte abstracte sau sloganuri electorale, ci idealuri transformate în credințe. Însă a fost suficient ca un polițist „alb” să ucidă un presupus infractor „negru” și „visul american” s-a transformat într-un coșmar. Oare de ce?

În primul rând, este evident că discriminarea rasială a persistat în SUA cel puțin un secol după abolirea de jure a sclaviei în 1865. Drept urmare, impactul mobilizator al principalului slogan utilizat de liderii actualei insurecții americane, Black Lives Matter, a fost teribil!

În al doilea rând, este la fel de evident că sanctificarea ideologică a excepționalismului american din perioada Războiului Rece a necesitat ocultarea și relativizarea sistematică a faptelor și a evenimentelor „incorecte” din istoria SUA.  Spre exemplu, faptul că cei mai importanți „Părinți Fondatori” ai Constituției americane, Thomas Jefersson și James Madison, au fost stăpâni de sclavi a fost relativizat și abil camuflat de nenumărații laudatores ai democrației americane. Din acest motiv, mai ales în perioada Războiului Rece, manualele de istorie și presa americană au tratat cu deosebită discreție acestă „malformație congenitală” a democrației americane.

În al treilea rând, teribilul crah imobiliar, bancar și bursier din 2007, care s-a declanșat în SUA și a contaminat apoi întreaga planetă, a surprins complet nepregătite elitele intelectuale, manageriale și politice, dar mai ales opinia publică din SUA. După 17 ani de creștere economică continuă, „stopul cardiac” al economiei americane din august 2007 ar fi trebuit să reprezinte un moment al adevărului, un punct terminus pentru multe iluzii fantasmagorice. Dar, din păcate, nu s-a întâmplat așa. În loc să „taie răul de la rădăcină” (implozia competivității și a rentabilității corporațiilor nefinanciare, creșterea excesivă a datoriilor guvernamentale și a celor private, respectiv gonflarea riscantă a burselor financiare), administrația Obama și Banca Centrală Americană (Fed) au încercat să „domesticească” acest crah prin perfuzii monterare masive având drept scop subvenționarea insolvenței corporațiilor financiare și nefinanciare de tip „too big to fail”. Dacă vom analiza datele din studiul de caz prezentat în continuare, vom constata cât de toxică a fost politica monetar-fiscală a Fed și a guvernului american, atât în perioada 2000–2007, cât și după aceea.

Surse: [1], [2], [3], [4]. IME — indicatori macroeconomici; PIB — produsul intern brut; DG — datorii ale guvernului; DP — datoriile populației și ale companiilor nefinanciare; TB — valoarea tranzacțiilor pe piețele secundare de capital; DE — datoriile financiare externe nete (active financiare externe — pasive financiare externe).

Într-adevăr, datele din matricea precedentă reflectă în mod indubitabil faptul că stimularea creșterii economice prin supracreditarea și subimpozitarea marilor corporații nefinanciare reprezintă principala cauză a crahului financiar american din 2007, deoarece politicile monetare și cele fiscale expansive practicate de Fed și de executivul american în perioada 2000–2007 au determinat  deprecierea, și nu resuscitarea profitabilității marilor corporații nefinanciare americane. Din această cauză, deși valoarea creditelor acordate populației, și în special marilor corporații nefinanciare, a crescut în perioada menționată cu cu peste 74%, acest imens imput monetar (10.621 miliarde dolari) nu a generat o creștere a lichidității în economia reală, ci o gonflare imensă a tranzacțiilor pe piețele financiare (29.782 miliarde dolari în 2000 și 42.853 miliarde dolari în 2007)! [4]. Mai mult, politica monetară a Fed, bazată pe credite cu dobândă aproape nulă, a devenit tot mai expansivă după 2007. Drept urmare, autoritatea monetară americană a finanțat în această perioadă uriașele deficite fiscale ale guvernului, respectiv pierderile marilor corporații financiare și nefinanciare, iar acum intervine direct pe piețele financiare secundare pentru contracararea unor eventuale crahuri financiare! [5], [6]. Însă, așa cum rezultă din studiul de caz anterior, efectele acestei politici monetare ultraexpansive s-au dovedit a fi extrem de nocive, deoarece nivelurile datoriilor guvernamentale de la sfârșitul anului trecut (103,3% din PIB), respectiv cele ale populației și ale companiilor nefinanciare (150,2 % din PIB) sunt cu mult mai mari decât pragurile de avarie reglementate de Comisia Europeană (60%, respectiv 133% din PIB), iar datoria financiară externă determinată de competitivitatea precară a corporațiilor nefinanciare a crescut, asimptotic, de la 705 miliarde dolari în 2007, la 10.991 miliarde dolari în 2019! [4].

În sfârșit, carantina din ultimile trei luni a acutizat paroxistic efectele negative ale relaxării monetare și fiscale practicate de Fed și de executiv, astfel că America este, în acest moment, grav afectată de șomaj, de sărăcie și de insolvență, deși datoriile guvernului american au depășit acum câteva zile pragul psihologic de 26.000 miliarde dolari! [7].

Acestea sunt datele problemei, ca să spun așa. O problemă foarte greu de soluționat pentru că a nu a fost conștientizată și soluționată în timp real, devenind astfel o complicată problemă reziduală. În acest context, soluționarea acestei probleme implică, din câte îmi dau seama, următorul algoritm.

Înainte de orice, americanii ar trebui să conștientizeze faptul că economia lor nu mai este, în acest moment, suficient de competitivă și că prosperitatea lor nu mai poate fi perpetuată prin importuri ieftine din China, din Germania, din Japonia, din Corea de Sud, din Arabia Saudită sau din Venezuela. Apoi, ei ar trebui să conștientizeze că statul lor a devenit un stat corporatist, care îi privilegiază fiscal pe cei cu venituri mari, dar nu oferă protecție socială celor cu venituri mici. Pe de altă parte, americanii ar trebui să conștientizeze că cele trei idei majore ale etosului lor politic, democrația, liberalismul și capitalismul, idei care, pe parcursul timpului, s-au transformat în credințe, au devenit acum idei fixe, idei congelate, idei care nu mai generează „incitări morale solidare”, ci doar dezbinare și nihilism. [8] Nu în ultimul rând, ar trebui să conștientizeze că actualul lor sevraj ideologic reprezintă o problemă internă, și nu una creată de „Rusia lui Putin”, de China, de Iran sau de Coreea de Nord.

În concluzie, sfârșitul visului american nu reprezintă o tragedie, oricum am judeca lucrurile. Pentru că, după ce un vis frumos sau urât se sfârșește, vor urma altele. Iar această succesiune se va încheia doar la sfârșitul lumii. Al lumii de aici, desigur…